Cei mai mulţi politicieni încă mai consideră UE un instrument de servire a interesului local, la aniversarea a 61 de ani de la crearea nucleului Uniunii Europene. Mai multe voci europene spuneau, după izbucnirea crizei globale, în 2007, că lumea şi Uniunea Europeană vor arăta altfel. Se spera într-o schimbare structurală a UE, dar şi a sistemului internaţional.

Mai multe voci europene spuneau, după izbucnirea crizei globale, în 2007, că lumea şi Uniunea Europeana vor arăta altfel. Se spera într-o schimbare structurală a Uniunii Europene, dar şi a sistemului internaţional. Datorită cadrului legal, arhitecturii instituţionale, procedurilor decizionale, schimbările se petrec anevoios în Uniunea Europeană. Chiar şi atunci când oportunităţile contextuale îi băteau la uşă, escamotările transformaţioniste au sacrificat fondul şi au accentuat forma. Aşa s-a întâmplat după încheierea Războiului Rece când, în 1991, s-a preferat o „lucrare neterminată" a Tratatului de la Maastricht. Aproape la fel a fost în 2009, când a intrat în vigoare „opera" descompletată a Convenţiei privind viitorul Europei, adică Tratatul de la Lisabona.

Dacă am lua în considerare numai aceste momente de „schimbare" a Uniunii, am putea conchide că formula voluntaristă a elitei, din primele decenii de existenţă a Comunităţilor, nu mai corespunde realităţilor şi obiectivelor Uniunii Europene. Eurobarometrele publicate în ultimii ani arată o nemulţumire a cetăţenilor faţă de Uniune, dar analizele „de casă" explică insatisfacţiile prin situaţia economică şi socială. Alte opinii susţin că cetăţenii nu se exprimă contra integrării, ci, dimpotrivă, doresc mai multă integrare europeană („mai multă Europă"). Cei asociaţi concepţiei că Europa Unită trebuie să însemne doar Piaţă Internă, constată acum, cu preţul crizei economice, că nici stadiul integrării Pieţei Unice nu e corespunzător, că s-ar i