Foto: Arhiva personală Când te-ai născut la Nottingham, nu ştii ce este frica. Sherwood, primitoare pădure a briganzilor lui Robin Hood, nu poate să fie decât atrăgătoare, dar şi formatoare în acelaşi timp pentru orice băiat doritor de invincibilitate. Chestie de orgoliu! Este ceea ce şi-a zis puştanul Douglas Keith…
În mai toate poveştile cu şi despre alpinişti, mamele au întotdeauna un rol important, deşi secundar. Secundar pentru că rolul principal revine frânghiei de uscat rufe. Copilul Scott nu face excepţie de la această regulă. La 12 ani deci, deşi nimic nu-l predestina escaladei, Doug începe ucenicia căţărării pe stâncile la poalele cărora nu o dată a dormit cu cortul. Exact în primăvara lui 1953 când Hillary şi Tenzing calcă Everestul în picioare. Norocul surâde mereu curajoşilor, şi printre ei se numără Doug şi prietenul Mick Garside.
Într-adevăr, după vacanţele petrecute în regiunea scoţiană Llandudno, cei doi temerari sunt trimişi de şcoala lor, şi în timpul anului şcolar vă rog, la White Hall Outdoor Pursuites Centre. În curând, atracţia altor locuri devine tot mai insistentă. La acea vreme, în 1958, Chamonix şi Dolomiţii erau încă zone virgine şi explorarea lor nu mereu bine văzută: escalada este doar o excentricitate, isn’t?
Proaspătul profesor de geografie de la Cottesmore School are însă alte viziuni. Mai mari. Ieşirile săptămânale în Scoţia vecină ale noului creat Nottingham Climbers’ Club sunt cele mai bune mijloace în a învăţa, experimenta, ameliora. Sau a trăi experienţe unice precum bivuacul total nepregătit de 14 ore într-o gaură săpată în zăpada vârfului Bidean Bian la Glen Coe. „Această experienţă mi-a permis să relativizez trăiri care vor urma”, spune Doug. „Scotland can be pretty mean in winter!”.
Vacanţele în Alpi sunt scumpe, a fi ghid chiar şi pe rute sau munţi mai mult sau mai puţin modeste reduce deficitul în
