Paul Dicu a reprezentat România la ediţia din acest an a „Maratonului Nisipurilor“, cea mai dură cursă din lume. După 243 de kilometri prin deşert a trecut linia de sosire ajungând la întâlnirea cu el însuşi. Aceasta este istoria unui om care s-a luptat cu toţi demonii din pivniţele sufletului său. E o istorie personală, dar care s-ar putea, totuşi, să ne folosească.
„Adevărul”: Paul, unde o să te opreşti?
Paul Dicu: Nu vreau să mă opresc! Vreau să mai alerg şi la anul la „Marathon des Sables”. Chiar înainte de a pleca, am fost la un medic, fiindcă am un chist la un genunchi. Şi tipul a rămas marcat. E un băiat destupat, zice: Păi, bă, tu ştii că trebuie să te opreşti la un moment dat?! Da, mă, dar nu ştiu când. Mi se pare că e cam devreme. Mă simt extrem de bine în pielea mea şi îmi ajunge pielea mea.
Eşti fericit?
Băi, ar trebui să zic că da. Tot ce pot să spun sigur e că sunt cel mai norocos om din lume. Mi-a ieşit cam tot ce am vrut să fac. Ştii cum era când mai aveam cinci zile şi nu aveam bani de înscriere? Vreau să le mulţumesc tuturor celor care au stat în spatele meu. O să-i scriu fiecăruia şi o să-i mulţumesc, pentru că măcar atât pot face. Mi-au trimis bani oameni necunoscuţi, mi-au trimis gânduri. Dacă i-aş întâlni, o, Doamne, i-aş pupa pe fiecare în parte.
Chiar aşa?
Da, mă, numai aşa s-au întâmplat toate. Mie îmi ies toate pe ultimii centimetri. Dar nici nu mai ştiu câte refuzuri am avut, dar fac parte din regulile jocului. Cineva care mi-a promis că mă ajută cu echipamentul... Ce să mai, una, peste alta, am cumpărat echipamentul cu două zile înainte să plec. Cine mi-a promis nu mi-a mai răspuns la telefon. Am avut un semimaraton la sfârşitul lui ianuarie şi de atunci – nimic. Nu ştiu ce să spun că s-ar fi întâmplat. Or fi avut oamenii motivele lor. Am încheiat o convenţie şi consider că nu mai merge. Trebuia r
