Acţiunea nu ne consumă, dar gândul de după, da. Abia când ajung să nu fac nimic două zile în Ciudad de Panama încep să dau vina pe oboseala traversării din Columbia până aici. Sursa: LIANA OPREASursa: LIANA OPREASursa: LIANA OPREASursa: LIANA OPREA
1 /.
În mine apare, nechemat, un sentiment apăsător care mă grăbeşte să ajung undeva, într-un loc pe care nu îl cunosc încă dar ştiu că îl voi recunoaşte.
Până atunci, rămân într-o semialertă incomodă, ca un om care stă cu bagajele în mână pe holul unui tren aglomerat. Ar fi uşor să spun că nu mi-a plăcut Panama, dar prefer să las sentinţele analiştilor şi statisticienilor. Drumul îşi aparţine sieşi, şi pe marginea lui veghează un liber arbitru care fluieră un cântec veşnic nou.La autogara din Ciudad de Panama, mulţimi ordonate în rânduri şerpuitoare aşteaptă să urce în autobuzele care trec Canalul, cu diverse destinaţii spre interiorul ţării.
Ca să ajung la Santa Catarina, pe care nişte englezi dintr-o cafenea mi-o recomandaseră drept plajă liniştită şi fără pretenţii, trebuie să opresc mai întâi în Soná, ca să schimb autobuzul.
Ajung la puţine minute după patru ale după-amiezei, doar ca să aflu că minibusul de patru e ultimul care pleacă spre Santa Catarina, şi că, da, l-am pierdut. Aflu, în schimb, că englezii care trăiau în Panama “de cinci ani" m-au indus în cel puţin o eroare, şi plaja se numeşte Santa Catalina, cu L.
Informaţia asta nu-mi ajută prea mult, spre deosebire de următoarea, care s-ar putea să-mi fie de folos peste noapte: la câteva sute de metri în sus pe şoseaua care ţine loc şi de stradă principală e o pensiune. Singura, de altfel. Poartă de tablă şi fier forjat, o mică terasă cu grilaj pe care clienţii nu au voie, şi în sfârşit, prin ochiurile de sârmă ale tejghelei o femeie tânără cu un prunc agăţat la piept îmi aduce, fără grabă, cheia de
