Daca mergi vreo ora cu RATB-ul, copiii nu sunt intotdeauna un partener de calatorie foarte placut, mai ales daca sunt sacaitori sau galagiosi.
Iar autobuzul 123 este mereu plin de copii, mai ales ca, pe traseu, opreste si in fata catorva gradinite.
O copila de vreo sase ani s-a asezat pe scaunul din fata mea. Langa ea, bunica isi aranjeaza bentita verde din plastic.
Isi intinde gatul si incearca sa desluseasca ce scrie pe coperta cartii pe care tocmai am deschis-o.
Intuiesc insa ca Gillian Flynn nu face parte din lista ei de lectura. O ignor si tresar atunci cand fetita ma impunge cu degetul. Imi face semn spre bentita de plastic a bunicii.
"Iti place? Nepoata mi-a dat-o, zice ca ma face mai tanara", spune mandra batrana care miroase-a naftalina. Aprob, in speranta ca am pus capat conversatiei. "Vrei sa-ti spun o poezie?", continua si pustoaica, suficient de tare incat sa auda toti pasagerii din autobuz.
"Nu", ii taie avantul barbatul nebarbierit din stanga mea, care-si tine fata-n palme. Copila incepe sa rada isteric si zice ceva de Mos Craciun, chiar daca suntem in mijlocul primaverii. "Dar tu de ce esti obosit?", tine mortis fetita sa continue conversatia.
Cu o voce pitigaiata, o intreaba pe bunica ceva de Lady Gaga si de mancarea de urzici. Batrana o priveste dezorientata, dupa care o incurajeaza pe copila: "canta-i mai bine ceva domnului".
Nimeni din autobuz n-ar fi platit bilet s-o asculte pe fetita cantand. De fapt, tipand. Dupa fiecare vers, face pauze lungi, in care rade zgomotos. Enervat, barbatul din stanga-i spune sa taca. "Uite, mai vezi pe cineva ca rade? Doar tu te amuzi. Te aud si calatorii din celalalt autobuz. Vorbeste nitel mai incet".
Copila incepe iar criza de ras. Bunica ii ia fata-n palme si-o pupa pe copila pe obraz. Din spatele autobuzu
