Impresionaţi de vâjâitul elicelor elicopterului în care erau înghesuiţi suspecţii de corupţie, de mina încruntată, şi de „platoşele” lucrătorilor DGA, existau, în momentul desinderilor anticorupţie făcute la vămile vestice, naivi care credeau că măcar de data aceasta vor vedea altceva.

Adică, presupuneau ei, ar putea exista măcar un dosar de corupţie care să iasă din tipicul cunoscut : descinderi cu televiziunea, stenograme pentru presă, câteva zile de arest, apoi veselia eliberării şi un proces a cărui sentinţă inculpaţii din dosar au şansa să n-o mai prindă în viaţă, căci speranţa de viaţă e acum în România undeva la vreo 68 de ani, cu mult sub perioada pe care se poate întinde, în instanţă, un dosar de corupţie „cu greutate.”

Iată însă că nu a fost aşa, iar membrii de vază ai lotului Moraviţa sunt deja fericiţi oameni liberi, după o plimbare gratuită cu elicopterul pe banii statului până la Bucureşti, un sejur de dezintoxicare şi repaus în arestul Poliţiei bucureştene, unde să se refacă după stresul cotidian al împărţirii câştigului pe tură, şi o revenire din concediu cu autocarul, la Timişoara. Chiar aşa, din perspectiva finalităţii, care a fost ideea cu căratul suspecţilor de corupţie la Bucureşti cu elicopterul ? Nu mai bine îi ducea cu duba direct în arestul Poliţiei Timiş, unde au şi ajuns până la urmă, în aşteptarea invariabilei eliberări ? Nu era mai de bun simţ să se economisească carburantul? Chiar merita folosirea întregii recuzite pentru nişte fotografii reuşite de presă, şi nişte transmisiuni TV cu elicopter în fundal ?

Pentru că, una peste alta alta, exceptând pozele cu elicopterul şi savuroasele stenograme erotico-penale, ce a mai rămas din dosarul „lotului Moraviţa”? Doar un amărât de proces de corupţie la care cine ştie când se va pronunţa o primă sentinţă. La lotul „Electrica” au fost mult mai puţini inculpaţ