Foto: Cristian Marcu / Jurnalul Naţional Ni se pun prea multe întrebări despre viitor. Ce o să facem mâine, cum o să ne organizăm ziua de naştere, unde o să mergem în vacanţă? Ce va fi cu noi până vara următoare? Cum o să ni se arate lumea peste o primăvară? Va fi din nou prea devreme sau va deveni prea târziu ca să ne ducem la bun sfârşit visurile şi idealurile? Sunt curioasă cum o să fie dimineţile, în viitorul pe care unii dintre noi nici nu îndrăznesc să şi-l aştearnă înaintea ochilor trişti. Noi toţi, chiar dacă nu recunoaştem, chiar dacă nu ne vine să credem, suntem parte dintr-o banală convenţie a planurilor imposibile. Vrem să fim fericiţi, ne facem schiţa perfectă a unei vieţi fără griji, dar ne oprim la mijlocul drumului, ni se aşază ceva în faţa paşilor şi nu mai putem să mergem înainte. Şi e atât de grea laşitatea! E aşa complicat să ieşi din casă cu fruntea sus, când adâncul fiinţei tale se zbate ca să fugă din monotonie, e aşa apăsător orice peisaj, când nu ni se mai arată nici un orizont credibil.
Suntem condamnaţi să fabricăm răspunsuri convingătoare, să nu cumva să îşi facă lumea impresia că suntem nehotărâţi sau deprimaţi, că nu ştim încotro mergem, deşi ne încadrăm mereu, cu inima deschisă, pe prima bandă a existenţei. Avem obiceiul să o luăm înaintea contemporanilor noştri, ca să li se pară şi lor că ne e bine, să se încreadă în scenariul nostru fragil şi provizoriu. De multe ori, în destule dimineţi ceţoase ale unor anotimpuri imprevizibile, mi s-a întâmplat să ies pe uşă şi să nu ştiu unde merg, când mă întorc, de ce păşesc pe un trotuar strâmt şi aglomerat. Şi chiar şi aşa, când nu mi-e bine şi nu mă simt în siguranţă cu propria fiinţă, am tendinţa să mă îmbulzesc la uşa aparenţelor, ca nu cumva să supăr sau să întristez pe cineva, să nu fac vreo greşeală şi să mi se interpreteze gândurile, vorbele, gesturile. Povara bunului-simţ
