De unde să ştiu dac-a fost dintru-nceputuri ori a crescut cu râvna unui fir de iarbă într-o singură noapte, şi aia cotropită de frânturile de vis ale neadormirii? O fi fost din zbatere născut ori poate din dorul lui, neostoit, de carne. S-a-nfipt de-a-ndoaselea, cu plăselele înăuntru, făcându-şi loc în moalele inimii şi odihnindu-şi calea, ce grea şi lungă trebuie să fi fost, dacă numai răscrucile de drumuri fluide şi albastre i-au alungat oftatul. A văzut roşu şi-a rămas.

Şi-a răscroit cum ştie el mai bine împrejurul şi a văzut că nimeni nu i-a aflat venirea. Hangerul vrea culcuş, nu adăpost. A prăpădit o întindere mică de făptură şi-a ţâşnit cu tăiş proaspăt la lumină. Uşor curbat, cât să aţâţe, dar nu făţiş. Cu lamă de nevinovăţie, întru nedumerire, şi prefăcându-se înfăptuit din pacea întâmplării. Părea că se răsfaţă, în fapt, el doar pândea.

Veneau la-mbrăţişare, rând pe rând, iubitorii. Care cu băgare de seamă la haine, care cu grijă la trup. Plecau toţi, cu spaimele atârnânde. El stătea mulţumit, agăţat în pieptul meu, încălzindu-se la soare. Prieteni nu eram. Îl mai certam uneori şi-l făceam vinovat de alungările cele multe, de rătăciri şi de nezâmbet. Nu-i păsa. Avea rost. Eu, nu. Cu râs de oţel mă sfida. Uneori, când îi aruncam în faţă toate strânsorile şi sugrumările de peste timp, se răzbuna cumplit. Când venea seara, odată vedeam cum îmi ia tăişul cel încovoiat din faţa ochilor şi intră să fie iarăşi una cu plăselele. Pedeapsă de hanger.

Şi rămâneam eu, în urma lui, cu pielea de piatră. Cu suflare de lemn şi mers de străină. Cu mâna-ngheţată, apăsând locul pe unde se făcuse nevăzut. Înăuntru, răzbunare. El dansa fără oprire, făcând lacuri mari împrejuru-i, scăldându-se în ele şi ieşind apoi la oglindire. Nu-i mai înduram neîndurarea şi-l chemam afară, strigându-l pe nume şi făgăduindu-i ascultare. Venea mereu, neţinând minte răul, cu