Imediat după ce – pământeşte – l-a pierdut pe tatăl său, Andrei Păunescu, fiul poetului, posta pe blogul său: "Dar aceşti «unii» sunt mult mai puţini decât «ceilalţi» care te iubesc şi care au, eventual, vina că te-au crezut nemuritor şi nu ţi-au dat semnul preţuirii lor, cât ai fost viu. În ce mă priveşte, îţi mulţumesc că m-ai antrenat, de prin 1978 încoace, să fiu pregătit pentru acest moment, în care, după ce ai plecat, atâţia se uită la mine şi se întreabă ce voi face, dacă voi face, cum voi face. Vestea proastă e că m-ai lăsat cu ei. Vestea bună e că ştiu ce am de făcut". L-am întrebat pe Andrei Păunescu ce are de făcut, într-o lume fără "omul pe nişte scări" Adrian Păunescu: "Am de făcut ceea ce am început să fac în lumea pe care mi-a deschis-o Adrian Păunescu, când eram copil: cărţi, cântece, emisiuni, spectacole, cursuri universitare, presă, versuri, familie, drumuri, poze, sport, desene... adică toate cele de care m-am apucat în anii în care m-am format lângă tatăl meu. No­ro­cul nostru, al familiei, este că tata a ple­cat, lăsându-ne atâta treabă de fă­cut, încât nici azi nu am apucat să stăm să ne gândim că nu se mai în­toarce".

Nu-mi propun să întristez pe cineva, ci doar să prefigurez, "într-o lume relativă", prin sfârşit, începutul unui poet ce avea să fie mare. "Glorios li­terar de tânăr, regăsindu-se peste ani aproape doborât de evoluţia unui destin complex, el îşi va regăsi, printr-un veritabil "asalt al maselor", locul de poet de primă importanţă", scrie Ilie Constantin în prefaţa actualei apariţii a colecţiei Biblioteca pentru toţi. Într-un fel sau altul, acelaşi lucru l-au spus cri­ticii literari încă de la debutul lui Adrian Păunescu. Iată, de pildă, ce nota criticul Flo­rin Manolescu în "Indisciplina cuvintelor", în Lu­cea­fărul, nr. 35, 1968: " "Cele două vo­lume de versuri pu­blicate până as­tăzi de Adrian Pău­nes­cu (Ultrasentimen