Integrate în arhitectura locală din nordul al judeţului Olt, casele Scorniceştiului s-au înălţat pe structura bârnelor groase de stejar. În stil românesc orientate spre sud şi cu pridvor cu stâlpi încrustaţi, erau văruite pe dinafară cu alb. Vetrele încăperilor scunde se nivelau cu lut amestecat cu bălegar, prelungindu-se în prispa de-afară.
Şi-n prima jumătate a secolului XX, satele continuau tradiţia veacurilor dinainte. Întemeiate pe albii modeste de văi, ce vor servi de uliţe, casele şi le construiau singuri sătenii. "Câţiva pari înfipţi în pământ, între dânşii o pânză de crăci împleterit, şi peste toate acestea, ceea ce este mai temeinic în această căscioară de ţară, vine o pătură groasă de pământ şi humă, a descris Nicolae Iorga meşteşugul locuinţei româneşti. Coperişul este făcut din coceni, ramuri, stuf şi iarăşi pământ aruncat pe deasupra. Până foarte târziu, deschizătura ferestrei era astupată cu hârtie".
Se poate spune, aşadar, pe drept cuvânt – observa ironic primul sociolog român Dumitru Drăghicescu – că ziarele au adus lumină în bordeie. Cu mai puţin de-un veac înainte, în vremea prunciei povestitorului Creangă, cu băşica porcului de Crăciun se astupa locul ferestrei. Era cald în zilele iernii în suprapopulata căsuţă, dar noaptea, gerul acoperea cu flori de gheaţă ferestrele. În strâmtorarea şi întunericul casei lor "tradiţionale", românii aşteptau primăvara cu nerăbdare. Lumina vie şi verdeaţa cotropitoare îi copleşeau atunci până-ntr-atât că-n fiecare cântec popular e pomenită "frunza verde", scrie Drăghicescu în lucrarea ce-a dedicat-o în 1906 psihologiei poporului român.
La fel ca locuinţa familiei Andruţă şi Lixandra din Tătărăi, casele mai răsărite ale scorniceştilor se compuneau din trei încăperi. "Vatra" – tinda prin care se intră din prispă în casă -, cu "ţestul" de copt, "frigarea"
