Auzind ce-a dat la presă premierul Boc, după ce-a fost surprins ţinând la sol avionul TAROM până-şi termină dânsul treburile de partid şi de stat, ne-a dus imaginaţia către secvenţe clasice de film: un Boc musculos, îmbrăcat în echipament de camuflaj şi înarmat cu arc cu săgeţi, strecurându-se prin jungla urbană şi doborându-şi, unul câte unul, duşmanii care-l împresurau şi-i vroiau capul! Un Rambo de la Răchiţele, pe care soarta nemiloasă l-a adus în situaţia de a-şi căuta dreptatea cu armamentul din dotare: debitul alert, privirea cutezătoare şi încrederea nemărginită în ideile şi faptele sale. Şi – pentru ca paralela să fie completă – deasupra sa veghează colonelul care l-a antrenat pentru misiunile de gherilă, cu bereta de mariner pe ţeasta pleşuvă, gata să-l extragă din situaţiile de pericol maxim atunci când evenimentele o iau razna.

Singur împotriva tuturor – s-a definit Emil Boc pe sine, prin „tuturor” înţelegându-se, în primul şi în ultimul rând mogulii rămaşi pe baricadă, capii răutăţilor USL-iste şi – cine are ..., pricepe – cei care nu-i împărtăşesc moţiunea deja câştigătoare.

Premierul a sesizat bine situaţia: este mai încolţit ca niciodată. Şi nu doar pe cei cu care i-a şi enumerat. Se mai adaugă aici pensionarii cu pensii micşorate, bugetarii cu lefuri tăiate, angajaţii cu reguli de muncă schimbate, sindicaliştii lăsaţi fără obiectul muncii şi toţi cei care simt nevoia să-l huiduiască, pe la ieşirile publice, în loc să-l aclame. Şi vine, firesc, întrebarea: a făcut Emil Boc atât de mult rău încât să merite să fie hăituit, huiduit, persiflat şi insultat? Dacă e să te iei după susţinătorii moţiunii sale, ar trebui mai degrabă să i se înalţe un monument pentru curajul cu care a purces la luarea măsurilor care au salvat ţara de la dezastru. Pentru că tot ce-a făcut a fost spre binele naţiei, chiar dacă naţia nu percepe încă acest lucru. A fost