Instinctul depravării și nostalgia paradisului coexistă în sufletul fiecărui om. Modernitatea s-a născut pentru a relega într-un spațiu privat ambele propensiuni: atât exhibarea nerușinării, cât și celebrarea sacrului. Spațiul public devine, așadar, un context al negocierilor între valori şi cutume.

Mulţi observatori spun că România post-comunistă a devenit ograda tuturor obscenităţilor: un spaţiu al confuziilor morale, al amalgamării şi al derapajelor. La noi, bătălia între decenţă şi vulgaritate are un aspect sfâșietor și atinge câteodată proporții epice. După revoluţia culturală a Occidentului din 1968 şi asumînd experienţa comunistă dintre 1947-1989, nu e oare util să înţelegem cu ce anume am mai rămas din tezaurul civilizaţiei europene?

Pentru modernii clasici, educația acordată tinerilor – cu tot amestecul involuntar de instrucție formală, inerție a mentalităţilor, prejudecată tribală sau reflex comunitar – are drept scop „procesul civilizaţiei”. Într-un studiu devenit celebru, sociologul Norbert Elias (1897-1990) a arătat modul în care, în Europa post-medievală, ţări precum Franţa, Germania şi Anglia au impus normele sublimării tuturor pornirilor josnice de care suntem îndeobşte în stare.

Manualele de bună purtare (cele care prevăd folosirea batistei, corecta aşezare la masă ori chiar atenţia pentru piepten, deci grija faţă de coafură) n-au apărut de nicăieri. Invitaţie la cunoaşterea de sine? Indicator al condiţiei sociale a individului? Mecanism de control? Măsurînd toate acestea laolată şi chiar mai mult decât atât, respectul pentru etichetă a revoluţionat lumea occidentală.

Proiectul de îmblânzire a naturii umane are, desigur, rădăcini în conceptele greceşti de paideia şi politeia, preluate de marii educatori creştini ai Antichităţii (vezi importanţa regulilor în comunităţile fondate de Sf. Vasile cel Mare, Augustin de Hippona sau