Pe 22 decembrie 1989, când la televizor s-a anunţat că „dictatorul a fugit“, tocmai făcusem pomana porcului.
Strigătul speriat al unei vecine, în liniştea uliţei, m-a aruncat direct în faţa televizorului - alb-negru, pe lămpi -, de care nu m-am desprins până în dimineaţa de 23. Am văzut, am auzit şi am notat totul, ca un disperat, de parcă eram martor la răstignirea Mântuitorului şi voiam să contribui cu propria-mi evanghelie la viitoarea Sfântă Scriptură. Atunci notam doar pentru mine, mai întâi într-un carneţel, apoi într-un caiet şcolar şi în cele din urmă într-un caiet studenţesc. Nu ştiam că peste ani voi face acelaşi lucru, dar pentru o ţară întreagă. Şi pentru nevoia universală de adevăr.
A doua zi, nedormit şi hipnotizat de ceea ce văzusem la televizor, aveam un singur gând: la revoluţie, la revoluţie! Am încercat să mobilizez forţele patriote de pe uliţă pentru a apăra comuna de terorişti. Se zvonea că Dăscălescu e ascuns în munţii Gorjului şi se pregăteşte să atace punctele vitale din satele submontane: primăria, şcoala, dispensarul, alimentara şi biserica. Tot ce-am reuşit a fost să constat că Miliţia - prin cei doi reprezentanţi ai săi - trecuse de partea poporului. Pe Dăscălescu n-a fost chip să-l găsesc, oricât am scotocit prin văioage.
Am luat o ocazie şi am plecat la Târgu-Jiu. Acolo, în faţa Judeţenei de Partid, puhoi de lume. Cei mai curajoşi dintre gorjeni îi scoteau ochii sau îi puneau mustăţi lui Ceauşescu, în tablouri pe care apoi le aruncau de la balcon: zvârrrrr! Alţii, mai creativi, îi puneau colţi de vampir. Odată aterizate în piaţă, tablourile aveau aceeaşi soartă ca volumele de omagii: erau arse pe rug.
Eram entuziasmat. Îi priveam pe cei de la balcon cu o admiraţie aproape religioasă. Eram chiar mândru că sunt contemporan cu ei şi cu acele vremuri revoluţionare. Bucuria mi-a fost stricată de Pedro, vechiul
