În seara de 31 decembrie 1989, când m-am întors acasă, în Brădicenii Gorjului, după o absenţă nemotivată de opt zile, ai mei mă priveau ca pe o fantomă.
Atâţia cunoscători de pe uliţă le spuseseră că sigur am murit eroic, pentru că - i-auzi ce spune la televizor! - sinistrul dictator şi clica sa de terorişti au făcut peste 60.000 de victime, încât mai era puţin şi mi se pregătea parastasul. Dar am apărut pe uliţă ca un moroi - aşa se spune pe la mine, în Oltenia -, pe un întuneric ca smoala, în timp ce dinspre capul satului se auzeau colindătorii. Ce bine e să mergi cu Pluguşorul, mi-am zis. Suni din zurgălăi, nu tragi cu mitraliera...
Mai grea decât întâlnirea cu teroriştii, din cele opt zile de păzit Politehnica bucureşteană, a fost revederea cu cei ce mă aşteptau acasă. Nu găseau nicio logică în plecarea mea „la revoluţie". Puteau să te împuşte, mi-au zis, cu o logică zdrobitoare. Ei, să mă împuşte... Mai bine i-am împuşcat eu pe ei!
Şi le-am povestit cele mai palpitante întâmplări inventate vreodată. Cum veneau teroriştii pe după căminele studenţeşti din Regie, cu ditamai puşcoacele, cu veste antiglonţ şi cu ochelari în infraroşu. Şi cum i-am aşteptat după nişte boscheţi, pe malul Dâmboviţei, în faţa cantinei R1. Iar când au vrut să ne facă zob cu armele lor infernale, pac!, am doborât unul. Şi iar pac!, l-am dat gata pe altul. Unuia i-am tras drept în frunte, am precizat eu. Era terorist-miliţian, nu încape îndoială. Iar celuilalt i-am tras în inimă. Aici nu mai sunt sigur, dar cred că era securist. Aşa mi s-a părut după uitătură. În orice caz, era terorist, deci trebuia să moară.
De ce am croşetat povestea asta? Simplu: pentru că îmi era ruşine să vin acasă, după opt zile de revoluţie în care au murit peste 60.000 de români (aşa ştiam atunci), şi să spun că n-am împuşcat niciun terorist. Mi se părea că, într-o ţară plină de eroi
