De Morgen, Bruxelles: Creşterea în popularitate a partidelor populiste în Europa pare să fie un ecou al succesului Tea Party în SUA. Chiar dacă mişcările europene sunt mai vechi, pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic cetăţeanul alb se teme de a-şi vedea ţara luată ostatică, de a fi împins deoparte de imigranţi şi de a asista la dispariţia unei lumi în care a trăit atât de mult timp în confort, explică, din Washington, Tom Vandick . Articol preluat din Presseurop.eu/ro, revistă a presei europene, în zece limbi. În mass-media americană s-a vorbit recent despre un "Tea Party european" (Boston Tea Party, acţiune simbolică pentru revoluţia americană. Preluarea numelui este un transfer propagandist al valorii patriotice - N.T.). Se pare că bătrânul continent ar fi făcut cunoştinţă cu această mişcare de când cu victoria Adevăraţilor Finlandezi în alegerile din această ţară şi cu performanţele – deocamdată în sondaje – ale preşedintei Frontului Naţional, Marine Le Pen, în Franţa. Se spune că sentimentele care animă mişcarea Tea Party au fost exportate în Europa. Când plouă în Washington, pică la Helsinki, Paris şi în Flandra. Şi când Tea Party-ul american se ridică împotriva Washington-ului, Tea Party-ul european se revoltă împotriva Bruxelles-ului. Tea Party-ul european, un nonsens Să fim clari : în afară de câteva cazuri izolate, care au o pagină Facebook, noţiunea de "Tea Party european" nu are absolut niciun sens. Ci chiar dimpotrivă. Tea Party este o expresie americană, şi anume a unor sentimente care în Europa au un debuşeu de ani de zile cu partide precum Vlaams Blok, devenit Vlaams Belang [VB, partid naţionalist flamand de extrema dreaptă] în Flandra, Frontul Naţional în Franţa, Lista Pim Fortuyn [dizolvat în 2008] în Olanda sau Liga Nordului din Italia. [Şeful VB-ului] Filip Dewinter îşi rostea deja discursurile atunci când [simbolul Tea Party american] Sarah P