Plouă ca la sfîrşitul lumii. Oraşul are miros de mucegai şi aspiră veştile rele cu o voluptate păcătoasă. Şi sînt atîtea canale pe care vin ştirile. Mii şi milioane de conducte prin care circulă necazurile, dramele, nenorocirile. Răul multiplicat prin fibră optică, în full HD. Site, facebook, twiter. Încă TV, totuşi radio.
Vestea accidentării lui Mihăiţă Neşu a căzut sec, fără zgomot. Ca o bilă metalică masivă peste acoperişul nostru şubred, unde supravieţuim şi cîteodată, îndrăznim planuri de viitor. Ştirea era cît se poate de verificată. Şi foarte exactă. Nimeni nu înflorise nimic. Dar cum să înfloreşti fractura unei vertebre?
Urăsc melodramele. Detest mimarea compasiunii. Aşa că nu urmează o litanie dedicată unui tînăr fotbalist care a suferit un accident grav. Nu ştim cît de grav, iar asta e şi mai rău. Răul neştiut e răul suprem. Un antrenament obişnuit, o căzătură nefericită, alarmă, îngrijorare, intervenţie chirurgicală de urgenţă. Acţiunea se petrece în Olanda. Din fericire, pentru că tot ce a urmat s-a petrecut mai repede, mai curat, mai organizat.
Pe Mihăiţă Neşu l-am descoperit de-abia atunci cînd a ajuns la Utrecht. Îl ştiam, sigur că da, îi remarcasem entuziasmul şi relativa lipsă a simţului de conservare. O dată nimerise cu maşina pe un refugiu sau spaţiu verde, cam aşa ceva. Părea neguvernabil, măcar la nivelul expunerii fizice. La cîteva luni după transferul în Olanda, am discutat cu el la telefon în timpul unei emisiuni. Descopeream altă persoană. Un om echilbrat şi inteligent, adaptat în timp record unui alt stil de viaţă. A răspuns calm mizeriilor care se spuneau despre el dinspre Ghencea. Îşi cîştigase locul în noua echipă şi respectul colegilor. Trăia viaţa pe care România nu o poate oferi tinerilor ei.
Trebuie folosit timpul prezent. Mihăiţă Neşu este un tînăr fotbalist care a suferit o accidentare gravă. În rest, totu
