Născută la Craiova în 1854, Aristizza Romanescu a debutat la vârsta de 18 ani, în 1872, la teatrul din oraşul natal.
Fiică a actorilor Constantin Demetriad şi Paulina Stavrescu, actriţa era verişoara primară cu celebra mezzosoprana Elena Teodorini. A jucat pe scena Teatrului Naţional din Iaşi şi a fost remarcată de primul director al Teatrului Naţional din Capitală, scriitorul Ion Ghica, care i-a încredinţat rolul principal din tragedia „Roma învinsă", tradusă în versuri de I. L. Caragiale.
Profesoară de declamaţie la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, Aristizza Romanescu a pledat pentru asumarea jocului realist de interpretare, pentru depăşirea artei declamatorii, romantice, subliniind că un actor are nevoie de trei însuşiri: talent, gândire şi studiu.
A fost profesoara unor mari actriţe, Maria Ventura, Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti şi a jucat în primul film românesc, „Independenţa României" (1911-1912). A studiat ca bursieră la Paris împreună cu actorul Grigore Manolescu, iar epoca marilor creaţii corespunde anilor lor de colaborare (1884 -1892). Între Aristizza Romanescu şi marele ei partener exista o mare afinitate de caracter, intelectuală şi artistică. „Fermecători, captivanţi, culţi, dotaţi cu e o evidentă distincţie de comportare, aveau un dar special de a fanatiza, literalmente, pe toţi cei cu care veneau în contact", povesteşte Petre Sturza în „Amintiri, 40 de ani de teatru" (1943).
În ultimii ani de viaţă, după Primul Război Mondial şi moartea partenerului ei Grigore Manolescu, actriţa s-a izolat, confruntându-se cu mari dificultăţi materiale. Pe un volum, artista scria: „Domnului L.Rebreanu, amintire de la una care a fost un suflet şi care azi e o ruină... ". Mâna care a caligrafiat - obosită -aceste cuvinte, în crepusculul vieţii, este a Aristizzei Romanescu (1854-1918), cea mai proeminentă figură din tea
