Am privit-o minute în şir, în tăcere. Nu o singură dată, i-am văzut cum ochii verzi, rotunzi, se umpleau de apă. Delicat, cu colţul batistei, îşi ştergea obrazul. Vinişoare subţiri îi brăzdau faţa. Ici-colo, câte un rid abia-şi mai trăgea sufletul. În mâinile mari, aspre, se odihnea mâna unui copil prins, prin cine ştie ce blestem al sorţii, între două lumi. O matahală diformă, plină de coşuri, cu un cap mic, fruntea cât două degete, poate trei, ale cărei buze cărnoase, umede şi albicioase şopteau neîncetat: Mam’, de ce e aprinsă lumina în tranvai? Mam’, de ce e aprinsă lumina în tranvai? Mam’, de ce e aprinsă lumina în tranvai? Mam’… Din când în când, femeia îi înăbuşea vorbele cu aceeaşi batistă cu care-şi ştergea ochii. Iar saliva parcă nu-şi mai găsea locul între faldurile cârpei. Mai încet, mamă, că râde lumea de noi, îi spunea, cu nod în gât, femeia.

Deşi stăteau în faţa mea, încercam, cu disperare, să mă lepăd de prezenţa lor. Mi s-a făcut frică. Mi-am simţit stomacul cum se face pungă şi mi-am întors privirea.

În dreapta-mi, prin geamul picurat cu stropi de praf, ca prin vis, vedeam trupul unui pui de ţigan schilodit de alţi doi mai mari, dornici să-l deposedeze de bancnota de 5 lei pe care o strângea în mână. În cealaltă, două buchete de lalele galbene îşi deschideau petalele. Când am văzut sânge pe faţa-i negricioasă, mi-am întors capul. Şi am răsuflat uşurată când uşile tramvaiului s-au închis. Privind în spate, am văzut ţigănuşul fugind cât îl ţineau picioarele spre gura de metrou.

“Doamnelor şi domnilor, care aveţi, care puteţi, o bucată de pâine…” Părea că nu se mai termină! Priveam, pe sub sprâncene, la cei doi ţânci de nici 7 ani care se împingeau unul în altul, cu mâinile întinse spre Doamne-ajută… Ce ţipete ieşeau din piepturile mici!… Ceva în mine a stat. Şi i-am privit lung, până ce-au dispărut în spatele tramvaiului.

Brus