Mi-e sufrageria plină de cadavre. Până la bucătărie trebuie să mă strecor printre bătrâni, să aştept la coadă la chiuvetă în spatele pesionarilor. Pantofii pe care îi port au ajuns să mă stânjenească, mi se par ostentativ de noi şi de scumpi. Hainele, prea multe, mult prea mute! Tot ceea ce fac, tot ceea ce reprezint ca persoană, mi se pare excesiv. România în direct, ca actualitate, este un teritoriu arid, sterp, în care scheletele speranţelor putrezesc la suprafaţă, neîngropate, albe, ciugulite de vulturii "finanţelor”, ca nişte cămile moarte în deşert. Aş vrea să am umor dar nu mai am. Să fac caterincă. Să mă râd. Să mă dixtrez. Să compar fizionomia inconfundabilă a reporteriţei tv care transmite dintr-un supermarket (o combinaţie între crisparea unui corespondent de război şi calmul profund al unui înţelept în faţa erorilor umane) aş vrea aşadar să pot compara fizionomia acestei reporteriţe tv cu cea a lui Jim Carrey si asta să-mi fie de ajuns. Să-mi fie de ajuns pentru a mă destinde, pentru a privi pe fereastră, dacă nu zâmbitor, măcar cu seninătate. După care să întrerup contactul cu dimensiunea "live” şi, aşezat comod în fotoliu, să-mi pun un film cu adevăratul Jim Carrey.
Nu pot. Nu mai pot. Ecranele televiziunilor, fie ele de ştiri sau nu, mustesc de titluri, de exprimări, de feţe, de atitudini, care teoretic – altădată! - m-ar fi făcut să mă tăvălesc pe jos de râs şi m-ar fi umplut de o bună-dispoziţie capabilă să-mi alimenteze caterinca până la o viitoare întâlnire cu prietenii. Acum, doar din când în când, câte un exces de zel, câte o mostră de patetism cu adevărat valoros, ori câte o inepţie perfect şlefuită mai reuşesc să-mi stârnească un zâmbet. Nici vorbă despe râsul ăla care se lăsa cu o cascadă de broderii şi speculaţii pe tema dată de către emisiunea tv cu pricina. De ce? Pentru că afară, pe stradă, oamenilor nu le mai arde de mişto-uri.
