Sigur, iritarea Moscovei, cu obişnuitele nuanţe teatrale, nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Însă, tehnic, scutul antirachetă în versiunea Obama diferă sensibil de versiunea Bush. Acesta din urmă constituia o problemă evidentă pentru Rusia, pentru că cele 10 interceptoare terestre desfăşurate pe teritoriul polonez erau proiectate împotriva rachetelor intercontinentale (deci capabile inclusiv să intercepteze eventualele rachetele lansate dinspre Rusia spre SUA, peste Oceanul Arctic). Dar aşa cum se prezintă acum, pe hârtie, sistemul Obama este configurat preponderent împotriva rachetelor cu rază scurtă (sub 1.000 de km) şi medie de acţiune (între 1.000 şi 3.000 de km) şi tehnic nu va fi capabil să doboare rachete intercontinentale (peste 5.000 de km) lansate din zona Orientului Mijlociu, mai devreme de 2020. „Scutul, în sine, nu impune probleme de stabilitate strategică în primele două faze. Iar cei 24 de interceptori nu au cum să protejeze pe nimeni împotriva unui arsenal masiv de mii de arme nucleare tactice şi alte mii de arme strategice, amplasate pe rachete, submarine şi bombardiere. Ca să nu mai vorbim de faptul că Rusia deţine arme convenţionale care nu necesită un angajament nuclear pentru a putea, ipotetic, surclasa pigmeii militari din vecinătatea sa“, crede Liviu Horovitz, cercetător la Centrul pentru Studii de Securitate de la Zürich.

Raţiunea publică imediată a scutului este descurajarea unui şantaj pe care un Teheran nuclear, dotat cu rachete balistice, l-ar putea exercita la adresa statelor europene sau a militarilor americani staţionaţi încă pe continent. În timp, proiectul american ar putea fi integrat într-un viitor scut NATO, dar care în prezent rămâne o declaraţie de intenţie. La sfârşitul anului trecut, NATO şi-a asumat la Lisabona obiectivul dezvoltării unui sistem de apărare teritorială antirachetă care să ofere o acoperire completă cet