Ajuns la putere, Nicolae Ceauşescu a venit regulat la casa părintească înainte cu o zi ori două de aniversările sale. Nu îngăduia lume multă şi cerea ca toţi aceia care sunt cuprinşi în protocol să fie primiţi în casă. Intra în curte vesel cu "ia să văd ce-aţi mai făcut!". Căuta şi găsea în magazie murături. Sora sa, care avea gospodărie mai în spatele curţii, pregătea o "masă simbolică". Mânca acolo "ca la ţară" – sarmale, pui fripţi, mămăligă – îşi amintesc cunoscătorii.
Masa "tradiţională" servită de conducătorul României la Scorniceşti înaintea festinului aniversar din Capitală era, probabil, prilejul de a-şi oferi sie însuşi certitudinea "vieţii noi". Căci din toate documentele şi amintirile vremii rezultă sărăcia hranei prin satele locului. O secetă cumplită s-a abătut asupra Olteniei în chiar anul naşterii lui Ceauşescu. Cu inventarul agricol distrus şi animalele decimate, oamenii s-au băgat în plug unii cu alţii. În satele olteneşti, consemnează scrierile vremii, se zice că ar fi rămas pârloagă circa 20.000 de hectare. După arşiţă, sătenii n-au mai avut a osteni cu secerile, că, necrescut, li se uscase tot grâul.
Chiar şi în anii de vârf ai economiei interbelice, alimentaţia sătenilor era apreciată ca nesatisfăcătoare. După cercetările monografice din 1938, Dimitrie Gusti a concluzionat asupra ei următoarele: fie şi suficientă cantitativ, calitativ era săracă; porumbul se consuma exagerat, mămăliga fiind nelipsită de la masă în Moldova şi Muntenia; lipseau proteinele şi lactatele, căci 48% din gospodăriile României Mari nu aveau o vacă de lapte; decalajul dintre iarnă (când se mânca mai bine) şi vară (subnutriţie, în general).
Din cauza acestor deficienţe, în Vechiul Regat se înregistrau în 1936 peste 70.000 de bolnavi de pelagră, boala mizeriei rurale din epocă având simptome finale asemănătoare sifilisulu
