Analistul militar Gheorghe Rotaru, fost director general al Direcţiei Generale de Informaţii din MApN, explică, în exclusivitate pentru EVZ, implicaţiile amplasării, în România, a unor elementele ale scutului american antirachetă asupra securităţii naţionale şi regionale, dar şi asupra relaţiilor Bucureştiului cu Moscova.

Aşteptat de mult timp, anunţul preşedintelui Băsescu despre alegerea locaţiei unde vor fi dispuse o parte din elementele scutului antirachetă pe care SUA îl dezvoltă în regiune nu a provocat acea dezbatere furtunoasă din alte state, Cehia, de exemplu, unde s-au înregistrat contestări vehemente, şi uneori, violente, ale unor decizii similare.

Din acest punct de vedere, există un anumit consens public, inclusiv la nivelul clasei politice din România, asupra necesităţii acestui pas. Despicarea firului în patru, operaţiune specific analitică şi exersată în studiourile televiziunilor de ştiri, a fost făcută cu prudenţă, insistând, în special, pe motivaţiile pozitive ale acestui gest şi, într-un limbaj specific, încurcând uneori, desigur cu bună credinţă, planurile "SUA, NATO, ofensiv, defensiv etc.". Şi nu e vorba aici despre acele detalii tehnice, faze ale programului (făcute şi ele publice, în Raportul asupra Apărării Antirachetă, publicat de Departamentul Apărării la 1 februarie 2010) ce vor fi realizate până în anul 2020. Lipsesc, uneori, în dezbaterea publică, elementele de transfer care să facă legătura dintre nivelul experţilor şi cel al percepţiei publice.

Şi, poate, răspunsuri simple, la câteva întrebări la fel de simple:

Noi am ales scutul sau scutul antirachetă ne-a ales pe noi?

Administraţia Bush decisese iniţial că elementele est – europene ale scutului antirachetă să fie amplasate în Cehia şi Polonia. Gest de încredere faţă de cele două ţări şi mesaj de forţă transmis către statele din "axa