În armată, la tragerile cu puşca, locotenentul meu, care nu era chiar un cugetător, ne-a spus că, atunci când ai degetul pe trăgaci, un singur milimetru îţi poate da peste cap întreaga viaţă. Apeşi un milimetru mai mult şi ai omorât un om!
Nu era locotenentul meu mintea cea mai luminată, dar la vorba lui m-am gândit mult. Aş spune chiar că mă gândesc şi astăzi. Mai ales că la nişte ani buni după ce armata s-a lepădat de mine a existat un astfel de moment al milimetrului hotărâtor. În 1965, lucram de trei ani într-un institut de proiectare, primisem o locuinţă în centrul Galaţiului, îmi făcusem un cerc de prieteni printre gazetarii, actorii şi scriitorii locului, iar din ieşirile cu slujba în judeţ mă alegeam întotdeauna cu ceva, fără să am probleme de conştiinţă. Nu ceream, ni se dădeau: cârnaţi, vin, ceapă… În acelaşi timp, mă pregăteam, fiind mai mult decât rezervat cu ideea de reuşită, pentru admiterea la Filologie în Bucureşti. Ar fi fost, în caz că luam admiterea, să las o leafă, o calificare şi un trai confortabil şi să joc totul pe o carte.
De fapt, nici nu-mi era clar ce trebuia să sper. Ştiam doar că fără o diplomă universitară trebuia să-mi cenzurez drastic visările. Dar mai ştiam şi că diploma, în sine, nu-mi garanta nimic. Puţinul acela, milimetrul care ar fi fost să-mi decidă viitorul, l-am lăsat la voia sorţii. Dacă luam examenul, era şi bine, dar şi rău. Dacă nu-l luam, era la fel, şi bine, şi rău. Ştiam că nu-s pregătit, puştimea care forfotea în jurul meu mă timora şi a existat un moment de răscruce în care, tot atât de îndoit ca în ziua în care am părăsit Galaţiul, m-am dus cu geamantanul la uşă ca să iau trenul de întors.
Într-una dintre însemnările lui Cehov, acesta povesteşte scena în care un ofiţer şi-a dus, în toiul unei petreceri cu camarazii, pistolul la tâmplă şi râzând a zis: Ce-ar fi să mă împuşc
