Pierderea a doi militari români în Afganistan, la numai câteva zile, aminteşte că războiul din AfPak nu a vizat doar pedepsirea lui Osama bin Laden. Într-o ediţie trecută, Iulian Chifu explica pentru FP România de ce campania aliată anti-teroristă e şi un război românesc. E vorba de consecvenţă politică, de combatere a terorismului în afara ţării şi de capacitarea armatei de acasă – chiar şi de solde.

Articol din FP România nr. 13 (noiembrie/ decembrie 2009). Vezi şi: AfPak - frontul antiterorist al Europei

Într-un moment în care popularitatea primei misiuni de apărare colectivă din istoria NATO se află în cădere liberă (63% dintre europeni privesc cu scepticism şansele de stabilizare a Afganistanului), prezenţa României în misiunea de reconstrucţie a Afganistanului poate fi o temă sensibilă şi pentru opinia publică autohtonă.

Dar de ce am mers şi, mai ales, de ce mai stăm?

Am aflat mai multe despre această ţară exotică, la nivel de naţiune, odată cu 11 septembrie şi cu atacul SUA asupra talibanilor şi Al Qaida. Am plecat în teren, mai întâi în cadrul Operaţiunii Enduring Freedom, în coaliţia doritorilor, alături de SUA, apoi în ISAF, operaţiunea de stabilizare a NATO în Kabul, extinsă ulterior în teritoriul afgan.

Prezenţa militară internaţională a avut multiple explicaţii pentru public: iniţial, înlocuirea regimului taliban, care a îngăduit ca Al Qaida să se pregătească, să se dezvolte şi să planifice de acolo atentate anti-occidentale precum cele de la 11 septembrie. Apoi, la nivelul Occidentului - acolo unde valorile democratice contează în mai mare măsură (vezi barometrul Transatlantic Trends relativ la preocuparea pentru Rusia) -, salvarea afganilor de o dictatură feroce a fost un argument. Sigur nu şi la Bucureşti, unde Afganistanul este un spaţiu exotic, îndepărtat, tribal, nicidecum democratic.

Dacă în