Priorităţile interesului public pendulează acum între congresul PDL, scutul antirachetă şi varii divorţuri sau răfuieli politico-mondene. Călătorind de curând prin ţară, am rămas, totuşi, cu impresia că altele sunt lucrurile care ar merita atenţie. Unul dintre ele în particular: ce facem cu ce avem. Şi aici pledez un pic împotriva curentului, pentru că tonul general al dezbaterii publice insistă masiv pe de ce nu avem ce nu avem. Sunt şi acolo lucruri de făcut, dar cred că în pasul doi. Primul pas ar fi să putem fructifica ceea ce deja există.
O astfel de prespectivă ar putea creiona cel mai bine o direcţie de dezvoltare postcriză. În ce zi şi la ce oră ieşim din criză e un obiectiv derizoriu. Că vom ieşi din ea e o certitudine. Pericolul ar fi, însă, să ieşim degeaba. Adică să nu ne ajute la nimic.
În cartea sa Misterul capitalului, apărută în 2000, Hernando de Soto demonstra cu date statistice concludente că decalajele de nivel de trai între ţările bogate şi cele sărace nu vin din diferenţele de avuţie naţională, de active, ci din felul în care acestea sunt sau nu folosite. România nu e mai săracă decât alte ţări europene, dar românii sunt mai săraci. Ăsta e un paradox căruia un partid, un guvern şi mass-media responsabile ar merita să-i acorde un interes predilect.
Calea pe care ultimele noastre guverne au ales-o e maximal păguboasă. Pentru a suplini resursele care ne lipsesc, le împrumutăm de la alţii. Adică nu numai că nu producem cât ar trebui, dar ne amanetăm de pe acum şi producţia insuficientă de peste 10 sau 20 de ani. Nu e doar greşit, e şi premiza cea mai bună pentru greşeli viitoare. Pentru că dependenţa de alţii, nevoia de a lua de la alţii devine un model economic care se propagă în societate şi generează un fel de cultură a muncii care nu creează sustenabilitate.
România pare a fi căpătat, în ultimii doi ani, un fel de reputaţ
