Pisicile sunt muritoare, deci Socrate este o pisică şi are patru labe1, la fel ca un câine, care, prin urmare, este şi el o pisică de fapt pe la două după-amiaza, oare ce făcea Socrate?2... Între silogismul aiuritor al Logicianului lui Ionesco şi silogismele amărăciunii lui Cioran ar fi, poate, un loc şi pentru pisica lui Schrödinger, metaforă a paradoxului perfect, imagine a neputinţei realului (cel puţin a realului care ne e accesibil prin simţuri) şi a atotputerniciei limbajului şi a spiritului. Căci, potrivit faimoasei experienţe, atâta vreme cât cutia nu a fost deschisă, pisica este şi vie şi moartă în acelaşi timp, într-o suprapunere de stări contrarii perfect suportabilă în teorie.
Paradoxul ca strănut al spiritului care nu se explică? Imaginea cioraniană îl descrie bine pe autorul ei, un paradox viu el însuşi, ce se pune în scenă printr-o serie de autocomentarii, unele mai derutante decât altele: Sunt contradicţia absolută, paroxismul antinomiilor şi limita tensiunilor; în mine, totul e posibil...3 sau un idolatru al îndoielii, un sceptic în fierbere, un fanatic fără credinţă, un erou al fluctuaţiei4.
Dacă am evocat dintru început aceste două figuri majore ale literaturii române şi franceze - Ionesco şi Cioran - e şi pentru că expresiile ironice sau derizorii ale contradicţiei în cazul lor nu par neapărat să ţină de un zeitgeist fin-de-sičcle, de o condiţie postmodernă decăzută, de un traumatism postrăzboi sau de conştiinţa unei ciclicităţi civilizaţionale spengleriene. Fără a le exclude însă, există probabil în această afinitate naturală cu dezastrul o înclinaţie esenţială a naturii româneşti. Nu e vorba doar de o permanentă poză retorică la Cioran, aşa cum adesea i s-a reproşat; dacă există artificiu în construcţiile sale aforistice e mai degrabă rezultatul unei exigenţe interioare, aceea a unui tip de luciditate aparte, care cere co
