Jeremy Franks a aruncat-o, sâmbătă, la întâlnirea de la Cotroceni, iar Traian Băsescu a prins-o din zbor şi a lansat o nouă temă de dezbatere naţională: chestiunea companiilor de stat!
După etapele succesive ale privatizării care au făcut ca fostele întreprinderi de stat cu potenţial să treacă în mâinile unor investitori mai mult sau mai puţin strategici, pe sume care fac astăzi obiectul disputelor politice, statul român a rămas în posesia unui număr de companii importante care au un numitor comun: sunt prost gestionate. Cei numiţi la cârma acestora, pe criterii politice, au ca principal obiectiv satisfacerea cererilor venite din partea “patronilor“ cu carnete de partid. În general nu-i interesează ca lucrurile să meargă mai bine, pentru că la o astfel de situaţie se poate ajunge doar prin sacrificiul diminuării cheltuielilor. Ce director sănătos la cap e dispus să-şi micşoreze leafa şi privilegiile, să-şi dea afară neamurile şi pilele care parazitează sistemul doar pentru ca bugetul de stat să ia mai mult de la el? Când e infinit mai comod să întindă mâna la buget, să ceară subvenţii şi ajutoare, aducând ca suprem argument faptul că altfel le sare clasa muncitoare în cap şi nu-i mai votează pe protectorii lor.
În fapt, această “gaură neagră“ a bugetului nu este, de fapt, mină de aur a clientelei de partid, locul de unde se scot banii negri necesari campaniilor şi diferitelor operaţiuni de captare a bunăvoinţei. Nu e ca la privaţi, de unde, într-un fel sau altul trebuie să se justifice sumele scoase din circuit. Aici e simplu: cele mai falimentare companii de stat sunt cei mai generoşi donatori către echipe de fotbal, lăcaşuri de cult, asociaţii suspecte şi manifestări publice prin care se sifonează sume mari ce ajung acolo unde se dă indicaţia.
De aceea, problema ridicată de Franks şi jucată de Băsescu cu iscusinţa celui care aude prima dată despr
