A.C.: Cât a durat?

A.G.: Nu mai mult de un an. Adică de pe la jumătatea lui ΄69 până la jumătatea lui ΄70.

A.C.: Câţi ani aveaţi pe atunci?

A.G.: Eram un om în toată firea, aveam 32 de ani.

A.C.: Iar în ΄72, dacă informaţiile mele sunt corecte, scriaţi, într-un articol, că Franţa este un stat fascist.

A.G.: Nu chiar. Spuneam că există un pericol fascist întruchipat în persoana ministrului de Interne, care era efectiv foarte represiv, care băga la puşcărie pentru 18 luni nişte oameni care nu făcuseră altceva decât să vândă un ziar...

A.C.: V-aţi despărţit de toate acele grupuscule...

A.G.: Da, toate s-au dizolvat. Majoritatea acelor grupuri s-au dizolvat în legătură cu chestiunea terorismului. Unii erau pentru, alţii erau împotrivă, eu eram printre aceştia din urmă. Împreună cu Foucault...

A.C.: Impresia mea este că sugeraţi că a existat o continuitate în biografia dvs.

A.G.: Da, pentru că ΄68 în Franţa, dar numai în Franţa, a fost o mişcare anticomunistă! Anti Partidul Comunist Francez.

A.C.: Dar şi împotriva establishmentului.

A.G.: Da, dar nu era în asta nicio contradicţie. Oricum, Partidul Comunist Francez făcea parte din establishment, conducea sindicatele. Pe vremea aceea, conta încă pe 23% la sută din electorat. A negociat sfârşitul mişcării mai ΄68 cu guvernul, adică PCF era el însuşi un establishment. Dovadă că ΄68 a fost o mişcare anticomunistă este că, printre oamenii de stânga din Europa Occidentală, francezii au fost singurii care au manifestat împotriva invadării Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varşovia. Şi când Daniel Cohn-Bendit, care era liderul mişcării noastre, a defilat alături de nişte şefi comunişti, a spus: „Uitaţi-vă, defilez între doi ticăloşi stalinişti“. M-am alăturat acestei mişcări anticomuniste în care vedeam un sprijin al disidenţei, ruseşti în special sau ceheşti