Nu vă lăsaţi păcăliţi de ritmul lent, există viaţă, romantism şi orgoliu cât pentru patru spectacole, în „Omul hazardului“, regizat de Cristi Juncu la Teatrul Nottara din Bucureşti. Într-unul dintre cele mai tehnice, dar şi cel mai puţin dinamice spectacole ale sale, Cristi Juncu îşi duce mai departe fascinaţia pentru textele care spun ceva.

Piesa „Omul hazardului", de Yasmina Reza, nu are cadenţa spumoasă a conversaţiilor din „Artă", dar punctează la fel de mult la capitolul substanţă. E un text valid mai ales pentru lectură şi oarecum dificil de dinamizat. Regizorul Cristi Juncu şi scenograful Cosmin Ardeleanu reuşesc, parţial, acest lucru, găsind soluţii productive, împingând mult textul dincolo de scenă, prin proiecţii video de care atârnă multe momente-cheie ale spectacolului.

Mai multe chipuri filmate le dau replică celor două personaje principale, jucate de Catrinel Dumitrescu şi de Emil Hossu. Pe rând, apar pe fereastra trenului, ca nişte gânduri proiectate în peisaj, figuri care bântuie amintirile celor doi călători. Montajul este mai degrabă static, axat pe prim-plan şi devine repede previzibil. Îi cunoaştem pe străinii din compartiment prin proiecţiile mentale în care apar mereu ceilalţi. Mircea Diaconu, George Alexandru, Constantin Cojocaru şi chiar scenograful Cosmin Ardeleanu sunt câţiva dintre cei care sparg monotonia prin intervenţii filmate în alb-negru.

„Omul hazardului" este chiar mai lent decât „Hoţii", spectacolul ultraminimalist montat de Cristi Juncu la Teatrul 74 din Târgu Mureş, în care trei bărbaţi stau o oră şi jumătate pe o bordură, fără să se ridice, şi îşi povestesc viaţa. Spectacolul de la Nottara are un ritm scăzut din cauza naturii textului său, o înşiruire de monologuri interioare, rostite în lavalieră.

În tren, oamenii se analizează în tăcere, iar textul Yasminei Reza oferă multe momente relevan