Sunt puţini autori care au nu doar verva, ci şi plăcerea textului ca Andrei Pleşu, despre care gurile rele, inclusiv a lui, spun că este un gurmand. În mod cert, acest fapt se extinde şi la scris, pentru că profunzimea reflecţiei se însoţeşte cu o extraordinară voluptate a textului, voluptate care nu cade nici în retorică, nici în voroavă laxă, în verbigeraţie. Ca înrudire, l-aş plasa între Dan C. Mihăilescu, din Scrieri de plăcere şi Îndreptar de stânga, şi Horia-Roman Patapievici, cel din Zbor în bătaia săgeţii sau Cerul văzut prin lentilă, cu pasiunea pentru neologismul rar, decalcurile baroce şi savuroasele invenţii lingvistice din exces de erudiţie.

Într-adevăr, în contextul standardizării tehniciste şi sărăcirii limbii sau al spectacolului şi mai trist al trivializării şi deformării ei, Andrei Pleşu reprezintă un Banchet faţă de o scobitoare. În ceea ce priveşte reflecţia morală, în afară de Horia-Roman Patapievici l-aş adăuga pe Petru Creţia din Luminile şi umbrele sufletului, cum în privinţa reflecţiei asupra limbii l-aş aşeza la aceeaşi masă (rotundă) cu Rodica Zafiu cu Păcatele limbii, excelenta rubrică din România literară. Pe porţiunea unde Andrei Pleşu convoacă nu doar spiritul limbii, ci şi pe cel al literaturii, aş invita-o pe Ioana Pârvulescu cu Cronica optimistei, ţinută ani de-a rândul tot în România literară, iar pentru spiritul polemic şi ironia casantă Nicolae Manolescu mi s-ar părea cum nu se poate mai potrivit. Pentru a nu supralicita numărul invitaţilor mă opresc aici.

Ultima carte, cu un titlu uşor kunderian, care nu se uită, Despre frumuseţea uitată a vieţii (Humanitas, Bucureşti, 2011) strânge articole din Dilema Veche. Autorul a mai făcut de câteva ori această operaţiune şi avem câteva grupaje tematice care deschid către o structură de adâncime. Andrei Pleşu practică eseul scurt, şi nu este vorba aici de pastilă, de bilete d