Legiferarea domeniului securităţii naţionale şi a activităţii serviciilor de informaţii pentru securitate constituie o problemă fundamentală a existenţei comunităţilor umane-actori statali care, în pofida accentuării interdependenţelor create de globalizare, vor continua să se identifice pe scena planetară prin elementele definitorii ale identităţilor afirmate pe un anumit teritoriu, în interiorul căruia şi-au creat, îşi dezvoltă şi apără patrimoniul propriu al bunăstării materiale şi propăşirii spirituale.

Conceptul securităţii naţionale este determinat de principiile constituţiei fiecărei naţiuni şi se exprimă sintetic prin jurământul de credinţă al capului statului. Preşedintele României, potrivit art. 90 alin. (2) din Constituţie, jură să-şi propăşească spiritual şi material poporul, să-i respecte voinţa exprimată prin Constituţie şi să apere democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, precum şi atributele existenţiale ale statului: suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială ale României.

Toate problemele de drept, controversele doctrinare ori pătimaşele dispute politice implicate în legiferarea domeniului la care ne referim, şi care au indus blocajul reformei instituţional-juridice a sistemului securităţii naţionale a României, îşi au originea, din păcate, în mizele controlului informaţiei secrete furnizate de serviciile pentru securitate şi, mai puţin în necesitatea găsirii soluţiilor juridice adecvate.

Dintr-un asemenea motiv, graba cea mare a fost crearea unei comunităţi a serviciilor secrete, partajarea organizării, coordonării, finanţării şi controlului activităţii acestora, între mai multe segmente ale puterii politice, înainte de a se descifra sensurile şi semnificaţiile mult mai profunde ale textelor constituţionale, care dau dimensiunile şi conţinutul securităţii naţionale. De altfel, în