Arnica, denumita popular si podbal de munte, carul-padurilor, cujda sau carul-zanelor, creste la peste o mie de metri altitudine colorand in galben pajisti intregi.

Datorita efectelor sale calmante si antiinflamatorii, Arnica montana, pe numele sau stiintific, este cunoscuta de sute de ani, fiind folosita ca planta medicinala inca din secolul al VI-lea, dupa cum mentioneaza documentele.

In scop terapeutic se folosesc florile galbene bogate in ulei esential, flavonoide, carotenoizi, acizi organici, taninuri, fitosteroli si acizi organici, care se recolteaza in iunie si iulie, la inceputul infloririi, prin taierea sau ruperea inflorescentelor.

Florile se usuca la umbra, in strat subtire. Florile mai au in compozitia lor saruri minerale si vitaminele B1, B2, C si E.

Datorita proprietatilor sale antiseptice, antiinflamatoare, antibacteriene, antifungice si decongestionanate, arnica se foloseste in tratarea traumelor, deoarece stimuleaza procesul de regenerare a tesuturilor, grabind vindecarea.

Tinctura de arnica, folosita atat extern cat si intern, poate fi procurata de la farmacii, plafar sau magazinele de produse naturiste, dar poate fi preparata si in casa. Intr-un borcan se pun flori proaspete de arnica peste care se toarna alcool alimentar, cat sa le acopere. Vasul se inchide bine si se lasa 14 zile la macerat, la cald, dupa care lichidul obtinut se filtreaza.

Tinctura se foloseste cu rezultate excelente in caz de luxatii, contuzii, intinderi, crampe musculare, febra musculara, dureri reumatice, guta, pareze. Tinctura se aseaza pe locul dureros sub forma de comprese, dupa ce acesta a fost uns, in prealabil, cu ulei de masline sau alifie de galbenele.

O luxatie tratata cu tinctura de arnica cedeaza in 2-3 zile, oricat ar fi de dureroasa si inflamata. In medicina populara, tinctura de