”hai să ne căsătorim”. Trimise fericită sms-ul și începu să aștepte. Era 10:16. Întotdeauna fusese impulsivă și făcuse cum o tăia capul, dar de data asta se gândise serios înainte de a apăsa pe ”Expediați”. Era singura posibilitate de a rezolva situația. Dacă el spunea ”Nu”, era limpede și nu avea rost să stea și să mai întoarcă lucrurile pe toate fețele. Trebuia să tragă linie și să meargă mai departe singură.
Dacă spunea ”Da”, viața prindea culoare. Lucrurile se schimbau de la sine. Răspunsul lui afirmativ era semnul pe care îl aștepta ca să aibă încredere și să redevină ”Ea”, relaxată și veselă. Abia cu această dovadă de siguranță îi puteau dispărea toate frustrările și scenariile conspiraționiste ce i se învârteau mult prea des în minte. Avea nevoie de un “Da” ca de aer.
Se uită din nou la ceas. 10:24. Trecuseră aproape 10 minute și niciun răspuns. ”Probabil doarme. Sau l-a pus pe silențios și nu îl aude”, îi trecu prin minte. Începu să butoneze telecomanda televizorului în speranța că va găsi o emisiune care o va captiva într-atât încât să nu se mai gândească la răspuns. Vroia să fie surprinsă de bipăitul telefonului când va fi să fie.
Fără succes. Era ziua aia în care la televizor nu era nimic interesant. Iar telefonul nu bipăia. 10:36. ”Poate nu a dormit singur”, o săgetă scurt și dureros. De fapt, nici nu știa cu exactitate unde era, dacă a dormit acasă sau nu, dacă a dormit singur sau nu… știa doar că la începutul săptămânii plecase din oraș, dar nu știa dacă a revenit. Nu o anunțase pentru că se certaseră înainte de plecarea lui. Era una dintre acele certuri ”definitive” care niciodată nu erau, totuși, definitive. Poate de data asta a fost cearta finală, iar ea nu și-a dat seama.
10:44. ”Nu o să răspundă nimic”, se gândi. ”Va spune că e iar unul dintre impulsurile mele nejustificate și nu se va obosi să îl ia în serios”. Gându
