„RUŞINE! Jumătate dintre elevii ieşeni nu trec în clasa a IX-a". Acesta este titlul unui articol apărut ieri, prin care suntem informaţi că la testele pregătitoare doar 50% din copii au luat note de trecere.
Când citeşti ştirea, trei cuvinte îţi rămân imprimate în minte: probleme, slab, dezastru. Şi gata. Am plecat mai departe. Fără nicio clipă de gândire. Nici măcar nu apare întrebarea, obligatorie nu numai pentru un ziarist, dar pentru orice fiinţă umană pusă în faţa unui eşec: DE CE? Şi facem ce am învăţat de la părinţii şi bunicii noştri. Ne proţăpim în faţa lui şi îi urlăm în urechi: „RUŞINE, bă! Pentru asta te dau eu la şcoală? Ca să ajungi un ratat?". Unii, mai cu elan, folosesc şi bătaia „ruptă din rai". După care, supăraţi pe viaţă, mergem la o ţigară, lăsându-l singur. Iar acolo ne oferim explicaţii... „Păi, pentru că sistemul educaţional e la pământ". Sau „nu se mai face şcoală ca pe vremea mea". Ori „copiii din ziua de astăzi nu mai sunt...".
Ştiţi ce? Aşa este. Copiii din ziua de astăzi nu mai sunt deloc ca noi. În nemişcarea noastră, ne-au depăşit de mult. Fac parte dintr-un alt film. Într-o singură săptămână un adolescent primeşte mai multă informaţie decât un om din secolul al XVIII-lea într-o viaţă. Un copil de 6 ani, AFLĂ, CAPĂTĂ deprinderi şi ADUNĂ de-a valma mai mult decât am făcut-o oricare dintre noi până la vârsta de 18 ani. Într-o singură cameră, prin intermediul televizorului şi al calculatorului, micuţul are acces la o lume întreagă.
Vă propun un mic experiment de empatie. Pentru o clipă părăsiţi-vă locurile de oameni mari şi intraţi în papucii unui copil de 14 ani. Închipuiţi-vă o singură zi în această postură. Şi apoi încercaţi să vă descurcaţi cu astea: iPhone, Internet, forum, asteroid, planeta Marte, cutremur, Japonia, Facebook, criză, teme, joc pe calculator, euro, violenţă, divorţ, Pepe, Youtube, şcoală, biserică, Spi
