Un pricăjit miting al poliţiştilor trebuia să încerce ieri să gripeze maşina de vot portocalie, ca să nu treacă legea prin care 8.500 de meaişti vor fi daţi afară. S-a amânat. De altfel, din capul locului, protestul părea a fi sortit eşecului. Mai ales că e vorba de un segment profesional care a intrat în colimatorul lui Zeus astă-toamnă, când cu aruncatul şepcilor şi cu sloganul „Ieşi afară, javră ordinară!”.
Starea de anemie a protestelor sociale de stradă poate duce la concluzia că, în rândul salariaţilor - supuşi, mai ales de un an încoace, unor bezmetice concedieri şi tăieri de venituri, cum nu s-a încercat în nici o ţară a UE, unde populaţia mai are un cuvânt de spus - dar şi al altor corpuri sociale, cum sunt pensionarii, s-a instalat un soi de lehamite, de resemnare, asemenea celei a oilor sau boilor care se lasă mânaţi spre abator. E de înţeles.
Manifestările de stradă sunt rareori spontane. Grevele, marşurile, mitingurile nu se nasc de la sine, chiar şi acelea despre care se afirmă că aşa sunt. Dimpotrivă, ele sunt şi pot avea succes doar dacă sunt temeinic organizate, doar dacă în spatele lor se află lideri nu numai pricepuţi, ci şi oneşti, invulnerabili şi capabili să explice maselor rostul şi temeinicia unor manifestări publice de amploare, hotărâte, dar deopotrivă civilizate. Astfel de acţiuni au dat rezultate prin Franţa, Marea Britanie sau Italia. Nu e cazul României. Sindicatele au lideri slăbănogi, majoritatea compromişi şi nu puţini vulnerabili la capitolul corupţie - deci, supuşi oricând şantajului din partea Puterii. De aici, bicisnicia aşa-ziselor mitinguri şi marşuri şi deturnarea protestelor spre “dezbateri” prin studiouri de televiziune, unde liderii respectivi fac spume la gură debitând diatribe pe care nu le ascultă nimeni. Cea mai mare găselniţă a guvernanţilor spre a scăpa de înverşunarea unor reale manifestări de stradă a
