- Cultural - nr. 780 / 11 Mai, 2011 Poemul Phoenix Daca Poezia (rug sacrificial) si Poetul – pasarea (maiastra) dau arderii sensul stingerii intru lumina si renastere, asa cum spune Oda eminesciana aleasa drept moto al volumului de versuri Poemul Phoenix, in acelasi regim dual, diurn-nocturn, ambiguizarea functioneaza ca spor de semnifictie. O ars poetica (aproape un haiku: esenta a polisemnificarii printr-o singura metafora), care, apoi, poem cu poem, se adanceste, avertizeaza asupra fragilitatii clipei de inspiratie: "Poezia // Lectia/ de/ anatomie/ a unei/ secunde”. Dar in eternitatea acestei clipe spera dintotdeauna Poetul. Poemele transfigureaza, in proiectie metafizica, stari de spirit, cu celebrarea cate unui moment incarcat de sacralitate (ca nunta de argint), a comuniunii dialogale cu EA si a ideii de cuplu, a germinarii-miracol, dar si a ceasului de rugaciune sau a iubirii. O prima lectura se "agata” de asocieri surprinzatoare: "dispari in ape,/ te retrage-n pesti”; "Trece [...]/ jumatatea mea/ de viata, / intregul meu/ de mormant”; "in inchisoarea mea de jucarie –/ restanta unui ger/ din copilarie”; "In orice clipa esti,/ pana-n cuvant te ingeresti”; "Tu scrii cu mine –/ scrii cu umbra mea,/ cu sangele din alta viata”... Desigur, semnele acestea de "magie” a verbului si numelui depun marturie ca Nicolae Baciut a ramas credincios poeziei ca arta, poeziei ca "limba a pasarilor” (maiestre?), in care o anume solemnitate si supunere la ceremonialul scrierii presupun descinderea initiatica in taramul privilegiat al rostirii dintai, unde Cuvantul creeaza lume si unde intre realitatea lucrurilor si numele lor se isca un fel de lupta de emancipare de sub conventii. Starea lirica este, la Nicolae Baciut, una orfica: un fel de neliniste metafizica, de sentiment al rupturii "intre lumea bulgarului si lumea ideii”. Sinele scruteaza lumea si o oglindeste, dar nu ati