Astă seară va începe o nouă ediţie a Festivalului de la Cannes, ediţia a 64-a. La festivitate, Bernardo Bertolucci, un cineast de anvergură („Conformistul”, „Ultimul împărat”), dar care n-a câştigat niciodată Palme d’or, va primi o aşa-numită Palme d’or onorifică. După ceremonie, va rula în premieră mondială „Midnight in Paris”, de Woody Allen (în care joacă şi prima doamnă a Franţei, Carla Bruni, dar care a anunţat că „nu vine” – de unde şi obsesia presei de a întoarce pe toate feţele întrebarea „vine sau nu vine?” şi anexa „dacă nu vine, de ce nu vine?”).
Ca de obicei, înainte de start, climatul e unul entuziast, mai ales că e şi soare; ca într-o comedie romantică, toată lumea – de la vânzătorul de îngheţată şi până la cel mai acru critic – fraternizează în jurul ideii că „va fi o ediţie extraordinară”! De ce? Pentru că (şoaptă) „aşa se spune”... E înduioşătoare şi admirabilă, la urma urmei, puterea urbei şi a pelerinilor la altarul artei a şaptea de a uita şi de a spera. De a uita la câte ediţii au venit, degeaba, cu sacu’ la pomul lăudat. Şi de a spera, din nou, că minunea se va întâmpla (minunea, în cinema, însemnând capodopere, filme mari, filme care să schimbe ceva, dacă nu lumea, atunci măcar propriul limbaj).
O minune ar fi, de pildă, în 2011, o Palme d’or care să aibă cel puţin vitalitatea celei din 1951: Miracol la Milano, de Vittorio de Sica... Dacă citeşti lista istorică a „Palmelor”, cu „La Dolce Vita” – „Viridiana” – „Ghepardul” – „Blow up”, şi dacă te gândeşti cum trebuie să fi arătat un Cannes la care veneau Fellini, Bunuel, Visconti, Antonioni... nostalgia-i gata! În 1976, Palme d’or l-a câştigat Scorsese, cu „Taxi Driver”. Interpretul lui, Robert de Niro, va fi, în 2011, preşedintele juriului. I s-a spus, deja, „Jury Driver”! Un asemenea preşedinte ar merita, hotărât, o ediţie bună. Juriul lui De Niro – din care fac parte şi
