Dosariada fără sfârşit
A doua oară a venit alt poliţist, de data asta în civil şi mult, mult mai supărat. În redacţie eram numai eu şi cu Florentin, jucam table. S-a aşezat cu fundul pe colţul biroului, ne-a împrăştiat pulurile cu mâna, mi-a stricat o poartă-n casă, şi, fără introducere, ne-a somat să-i spunem de unde tot scoatem documentele alea. Să i le predăm pe toate. Democraţie, democraţie, dar aşa ceva nu avem voie să publicăm, nici măcar să deţinem. Şi dacă întâmplător ne-ar cădea un document în mână, aşa, din cer, mergând pe stradă, nici să nu-l citim, dacă vedem pe el ştampila cu "strict secret”. Să nu ne pună dracul să nu i le dăm pe toate, chiar atunci, că o încurcăm. Fără mănuşi, fără farafastâcuri birocratice: pur şi simplu o luăm în freză pe stradă, dă o maşină peste noi.
L-am rugat frumos să repete, ca să înregistrăm acele ameninţări de care opinia publică era setoasă, şi, spre surprinderea noastră, a zis că e de acord. Aveam în redacţie un casetofon. Îl ţineam doar aşa, ca piesă de decor. Fusese bun până cu câteva zile înainte, când un coleg de-al nostru s-a îmbătat de ciudă că îi născuse nevasta al cincilea copil şi a dat cu aparatul de pereţi. Dar poliţistul nu ştia asta, aşa ne-am prefăcut că îl înregistrăm, însă - ce naivi eram! -, în loc să repete ameninţările, a început să recite paragrafele din legea care ne interzicea să deţinem documentele.
I-am zis că am găsit documentele în redacţie, adică într-unul din birourile fostului Comitet Judeţean al PCR. Câţiva băieţi îl ocupaseră la revoluţie şi nu l-au mai eliberat. Acolo au dormit, acolo au mâncat vreo două luni de zile, până când unii au primit nişte funcţii şi au plecat, iar ceilalţi au rămas în continuare şi, de-acum, făceau parte, într-un fel, din redacţie, deşi nu scriau niciun rând. Stăteau pe-acolo de dimineaţa până seara, fără vreo treabă anume, şi toată lumea
