Soluţiile de redresare economică ale Fondului contravin celor propuse de economişti pentru situaţii de criză: diminuarea taxelor şi reducerea numărului acestora şi majorarea investiţiilor publice.

Am susţinut întotdeauna că împrumutul pe care România l-a contractat de la Fondul Monetar Internaţional nu a reprezentat o opţiune fericită. În ciuda declaraţiilor lui Jeffrey Franks (în limba română, sic!), de la începutul săptămânii, care ne asigurau că România se află pe calea cea bună, cred că situaţia nu este deloc atât de roz.

Puterea de cumpărare a populaţiei a scăzut simţitor (cu peste 9%) în ultimul an. Asta înseamnă că preţurile au urcat vertiginos, iar salariile s-au micşorat. De altfel, un studiu realizat de GfK arată că situaţia finanţelor familiei s-a deteriorat în primele trei luni ale anului, faţă de perioada similară a anului trecut, pentru aproape 70% din populaţie. Iar creşterea economică preconizată pentru primul trimestru, care ne va scoate tehnic din recesiune, nu înseamnă nimic.

Este evident că măsurile dure de austeritate impuse de reprezentanţii FMI duc mai degrabă la încetinirea creşterii economice decât la relansare şi prosperitate. Mai mult decât atât, soluţiile de redresare economică ale Fondului contravin celor propuse de economişti pentru situaţii de criză: diminuarea taxelor şi reducerea numărului acestora şi majorarea investiţiilor publice.

În România, niciuna dintre aceste măsuri nu se poate aplica, pentru că aşa-zisa reformă a statului care presupunea crearea unui aparat bugetar mai suplu, mai eficient şi mai puţin costisitor este de fapt praf în ochi. Gradul de colectare a birurilor este în continuare redus. Guvernul se împrumută de la bănci pentru a plăti salarii şi pensii. Investiţiile în proiecte majore de lucrări publice întârzie nepermis de mult. Companiile de stat, cu puţine excepţii, sunt în continuare