I-am explicat lui Irinel Columbeanu, pe îndelete, că, dacă tata s-ar îmbrăca precum el, aş suna pe loc la balamuc sau la 112. Aroganţa nemăsurată, stilul grobian în care superbogătaşul din Izvorani pronunţa flegmatic: “Mda, mişto” sfidau.
Am zis şi vreo două de “Moni” şi m-a reclamat la CNA, pentru “o gravă atingere” a dreptului la demnitate umană. Prietenii mei de la “Acces direct” au plătit cea mai mare amendă de până atunci, 30.000 de lei! Lei noi! Acum, Iri îmi dă, tardiv, dreptate! Doamna nu-i puritatea, castitatea închipuită, ci un pic, dar doar un pic, scuzaţi expresia, curvă!
IrinelColumbeanu nu-i un prost. Am vorbit de vreo două-trei ori cu el şi are o cultură semisolidă. Nu-i sfertodoct, a citit ceva, chit că-n diagonală. Dar orgoliul, infatuarea l-au pierdut. S-a înecat în propria vanitate. Replicile lui au fost anoste, demne de un impotent.
M-a înjurat un scrib nenorocit, sub masca anonimatului, într-un cotidian care trăieşte dintr-o unică semnătură: Boanchiş. Cu un umor teribil, de s-a sinucis şi pisica mea: “Părinţelul, de la cele sfinte la mondenităţi, dolofanul, tabloidizatul”...
Cu lorzii, cu cavalerii închipuiţi, cu frustraţii nu are rost să discuţi, să faci polemici... În plus, mi-am adus aminte de genialul Petru Dumitriu, care i-a spus lui Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor: “Piticule, urcă-te pe scaun, să-ţi trag două palme!“.
Ieri, pentru prima oară în viaţă, mi-a fost milă de Irinel Columbeanu. L-am compătimit pentru că plângea, iar lacrimile păreau sincere. Începi să devii uman, Iri! Nu mai plânge, că aş fi în stare să te iert! l
