Capitolul 7 - Libertatea e un accident
Cerul deschide o geană sângerie peste oraş. Văd prin geam. Am povestit ca Şeherezada până în zori. Costică a plecat de vreo jumătate de oră. Cineva a crăpat uşa şi i-a făcut semn: hai, că pleacă maşina spre Bucureşti. A ieşit tiptil, fără o vorbă. Am continuat să povestesc. Şi acum căpitanul şi scribul se uită unul la altul şi nu se hotărăsc dacă să mă mai ţină în birou, la taclale, ori să mă ducă jos, în arest. Îşi mai aprind câte o ţigară. Căpitanul pufăie îngândurat.
– Ce mişto a fost la revoluţie!, spune grav, ca pentru el.
Îi scot eu din încurcătură. Le spun să mă ducă în celulă. E aproape patru dimineaţa. Nu-mi mai doresc decât să mă întind în pat şi să dorm. Să dorm. Iar când mă voi trezi, cineva să-mi spună ce mi se întâmplă.
Scribul îmi zice să o iau înainte. Mă urmează la un pas, cu diplomatul într-o mână. Îmi ţin pantalonii cu mâinile băgate în buzunare până la coate. Coborâm două rânduri de scări şi ajungem într-un coridor luminat cu zgârcenie de câteva becuri, închise în nişte colivii de sârmă din tavan. Miroase a petrol şi a ciorapi nespălaţi, a piele îmbâcsită de praf şi de sudoare. Un plutonier-adjutant rotofei moţăie pe un taburet, cu braţele înlănţuite peste burtă. Când ne aude, se trezeşte, vine alene să descuie uşa cu gratii. Mă clatin de oboseală. Mă sprijin de zid să nu cad. Nici nu-mi dau seama când gardianul mă ia de mână, mă împinge într-o cameră şi încuie uşa cu lacătul.
Un neon, închis şi el într-o cavitate din tavan, varsă o lumină nehotărâtă peste câteva siluete lungite pe duşumea. Direct pe beton. Mă întorc spre paznic, vreau să întreb unde sunt paturile. Unde e patul meu. O celulă trebuie să aibă un pat, o masă, un veceu. Eu aşa am văzut în filme. Aici nu e decât o cameră uriaşă. Un cub de beton. Patru pereţi goi. În mijlocul duşumelei e o gură de sc
