Dacă „tactul înseamnă abilitatea de a-i descrie pe alţii aşa cum se văd ei înşişi", cum spunea Abraham Lincoln, atunci Petre Ţuţea nu era deloc diplomat. „Americanii nu au vocaţie, îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Ei gândesc negustoreşte. Exercită stăpânirea lumii doar la casele de bani".
Dincolo de ironie şi oarece superficialitate, acest citat reflectă o realitate, chiar dacă ea este doar parţială. Nu ştiu dacă pragmatismul conceptelor uzuale de geopolitică poate descrie relaţia Occidentului cu lumea islamică. Nu cred că este suficient să defineşti în termenii echilibrelor dintre state sutele de conflicte simultane, religioase, intertribale, sociale, unele dintre ele cu adânci rădăcini istorice, care macină această parte a planetei. Nu ştiu dacă referinţa la graniţe trasate în urma unor concesiuni petroliere în ultima sută de ani sau arbitrar între posesiuni ale marilor state occidentale poate rezolva problemele regiunii. Şi tot aşa nu ştiu dacă are vreun sens cheltuirea a 120 de miliarde de dolari pe an pentru războiul din Afganistan. Nu ar fi cumva mai eficient să construieşti 12.000 de pieţe cu moschei şi centre comerciale care să dea de lucru unor milioane de oameni, meşteşugari şi mici negustori, cu tot cortegiul de activităţi din spate. Unde mai pui că te-ar costa de zece ori mai puţin. Pare simplist ce spun, dar dezvoltarea unei astfel de societăţi porneşte de la economia de tip bazar, ce nu are nimic comun cu cea vestică. O astfel de abordare ar avea implicaţii în multe alte părţi ale lumii. Ar presupune, de exemplu, legalizarea drogurilor pentru a tăia sursele de finanţare ale talibanilor. Măsurile profilactice ar fi şi ele însă mult mai ieftine şi, spun unii, cu mult mai eficiente decât fugăreala distructivă prin munţi.
La fel, în Libia, un şiret dictator, vânzător de vise, suficient de avut însă ca pe u
