E 1913. Zorii se iţesc în viaţa sportivă bucureşteană. Teo Davilla, fiul marelui dramaturg, Alexandru, şcolit la Paris, vine cu ideea fondării unui Cerc Athletic, prima echipă romanească ce avea să participe, cu regularitate, la competiţiile fotbalistice, puţine, din acea vreme. Alături de el apar, printre alţii, Ţane Săvulescu, viitorul selecţioner, Moţei, Roman, dar şi George Vraca. E un aromîn de vreo 17 ani, longilin, care "aleargă mai repejor decît o sfîrlugă", ce vrea să devină botanist.
Dar războiul bate la uşă. Iubitorul plantelor ajunge la Iaşi. Aici, într-o barcă de război, folosită pe post de spital de campanie, face cunoştinţă cu Maria Ventura şi George Enescu. Prima e o uriaşă actriţă, venită să ajute, ca infirmieră, la tratarea bolnavilor, marele dirijor e alături de soldaţii grav răniţi. Poartă cu ei discuţii interminabile şi, brusc, doreşte să se facă artist. Simte că poate urca pe scenă, că are ceva de transmis publicului, că Shakespeare ori Moliere nu-i sunt străini.
Jocurile Inter-Aliate
Prima mare conflagraţie se termină. Evenimentul trebuie sărbătorit. În Franţa au loc Jocurile Inter-Aliate, pe stadionul "Pershing", o arenă făcută cadou de americani celor din patria lui Dumas. Armata română are, şi ea, prezentă o delegaţie. Nu-s bani, sportivii, care participă la patru discipline, plătesc din propriul buzunar drumul şi cazarea. La rugby, printre "tricolori", se află şi George Vraca! E un focos înaintaş, de linia a III-a, care pătrunde cu dezinvoltură printre adversari. Nu prea facem faţă. Pe 23 iunie, pierdem, contra gazdelor, cu 48-5. Ne execută şi americanii, 21-0, trei zile mai tîrziu. Dar locotenentul "Geo" debutează în sportul cu balonul oval, după ce făcuse asta şi în cel cu obiectul rotund. Peste ani, chiar avea să glumească. "Am fost asemenea lui Ellis, cel care s-a supărat la fotbal, a prins mingea de şiret, a lăsat-o
