Şapte zile, 20 de ore, 42 de minute şi 52 de secunde: zile şi ore astrale în cursul cărora pentru românul Dumitru Prunariu "acasă" a fost undeva sus, în slava cerului, acolo unde atracţia gravitaţională terestră slăbeşte şi lasă în locul ei nelumeasca stare de imponderabilitate.
În seara de 14 mai 1981, la ora 21:17, odată cu Dumitru Prunariu intră în istorie şi România, socialistă pe atunci, devenea cel de-al 11-lea stat care a trimis un om în cosmos. Moment cu atât mai semnificativ cu cât, printr-un hazard al istoriei, singurul astronaut român a ajuns în spaţiu la 20 de ani după premiera mondială omologată de sovieticul Iuri Gagarin.
Pentru Prunariu, acele momente au fost încununarea unor ani lungi de muncă şi eforturi duse, de foarte multe ori, dincolo de limitele condiţiei umane. Eforturi cărora li s-a supus necondiţionat, fără să ştie cu certitudine că el va fi "alesul". Nici nu ar fi avut cum să ştie: abia pe 12 mai 1981, cu doar două zile înaintea lansării, Dumitru Prunariu a fost nominalizat, în mod oficial, ca membru al echipei principale care avea să plece în spaţiu. Aşa cum s-a întâmplat şi în restul zborurilor internaţionale din programul "Intercosmos", comandantul de echipaj a fost un cosmonaut sovietic. În acest caz este vorba despre Leonid Popov, unul dintre cei mai experimentaţi cosmonauţi sovietici.
Perdanţii rundei finale a "cursei" care a avut ca premiu dreptul de a participa la expediţia cosmică au fost românul Dumitru Dediu şi rusul Iuri Romanenko, care au fost nominalizaţi ca echipaj de rezervă. Romanenko a mai avut ocazia să ajungă în cosmos în cadrul altor misiuni spaţiale. În schimb, pentru Dediu, numirea în echipajul de rezervă a însemnat sfârşitul unei cariere spaţiale pentru care se pregătise, şi el, extrem de intens.
Ulterior s-a aflat că Prunariu a fost singurul cosmonaut nonsovi
