Nu l-a căutat niciodată cu adevărat. S-a căutat însă pe ea, şi-a testat limitele, şi-a forţat norocul.

S-a jucat mereu în beznă pe coridoare întortocheate, sperând că i-a luat urma. A accelerat mereu, a grăbit pasul crezând că în felul ăsta îi va fi tot mai aproape. A ignorat obstacolele ascunse în întunericul înşelător. Din când în când, atrasă de vreun zgomot sau de vreo dâră de miros apetisant a deschis câte o uşă. A crezut că acolo va fi el. În fiecare încăpere s-a adaptat peisajului. Mereu cu zâmbetul pe buze şi încrezătoare în logica evenimentelor. Şi-a intrat în rol de fiecare dată la fel de bine: prolog, acte succedate în ritm accelerat, epilog. Personaje noi de fiecare dată. Măşti sub care a crezut mereu că se ascunde el. Uneori a avut certitudinea vocii, alteori mângâierea părea să aibă amprentele lui. S-a lăsat amăgită de zâmbetul ce lumina atât de familiar, de vorbele şoptite pe tonuri cunoscute.

Scenariul îl alcătuia bucuroasă. Îl scria mereu în nuanţe vii pe măsură ce întâmplările se derulau. Seara recitea cuvintele. Dar ele se destrămau mereu, îşi pierdeau sensul, îşi pierdeau culoarea, deveneau deşirate şi cenuşii. Cu toate astea se încăpăţâna să presare peste ele, cu foşnet stins, petale de flori. Întotdeauna uscate. Uneori erau doar aripi de gâze arse de filamentul becurilor fierbinţi. Le stropea cu rouă şi îşi repeta în gând că sunt bucaţi de flori proaspete.

A zburat peste etape în ritm alert, apoi gustul acru al plictiselii a îndemnat-o să porneasca iar, pretinzând de fiecare dată că i-a simţit prezenţa dincolo, pe coridorul întortocheat. A trecut pragul, a închis uşa fără să privească înapoi şi a continuat să înainteze în fugă. A deschis uşă după uşă. A jucat rol dupa rol.

Apoi a obosit. A simţit nevoia să se odihnească. A ales o uşă la întâmplare şi i-a trecut pragul. I-a plăcut liniştea. S-a prăbuşit epuizată şi a înch