Excesul de filozofie, atunci cînd ia forma practicării asidue a dansului conceptual, poate avea urmări neaşteptate: pe unii îi exasperează, pe alţii îi plictiseşte, iar puţinora le ridică tonusul într-un platou al bucuriei necurmate. Wittgenstein face parte din prima categorie.
Apăsat de insatisfacţia pe care Tractatus-ul (publicat în 1921) i-o strecurase în suflet, vienezul se va lepăda de gîndirea abstractă şi, vreme de 10 ani, va alege să tacă. În plus, ştia că tortura psihică din care se născuse micul volum nu era răscumpărată de rezultatul atins: ştia cît de neîmplinită e cartea şi cît de precară e metoda cu care visase să înţeleagă toate problemele. Pe alţii tratatul îi putea încînta, ba chiar îi putea amăgi sub unghiul performanţei atinse, dar pe el nu-l putea păcăli. În sinea lui intuia că paroxismul logic din acele pagini nu era decît răbufnirea unei minţi sclipitoare, dar o minte căreia lămurirea misterelor îi rămînea departe. Resemnat ca după o bătălie irosită, Wittgenstein va abandona filosofia, lăsîndu-se în voia vieţii şi alegînd s-o guste în buchete de senzaţii, nu în calupuri de silogisme.
Cînd, peste 10 ani, va reveni la matca răsucirilor fachirice de ordin conceptual, ochii îi vor contempla lumea din altă perspectivă şi cu alte maniere de expresie, în virtutea unui avatar care avea să-i dezamăgească pe mulţi: un geniu nu are voie să-şi schimbe identitatea de la un deceniu la altul, statornicia admirativă a publicului cerînd o elementară consecvenţă din partea ideilor autorului. Numai că Wittgenstein era întruchiparea inconsecvenţei pure, gîndind după cum îi dicta ritmul asociaţiilor proprii şi păsîndu-i prea puţin de ecourile publice.
Volumul de faţă – cuprinzînd cu precădere însemnările lui Wittgenstein din 1914-1916 – datează din perioada de tortură a elaborării Tractatus-ului. O suită de crochiuri preliminare din care, prin