Am constatat în ultimii ani că destul de mulţi români stabiliţi în străinătate postează mesaje la articolele publicate pe paginile web ale ziarelor centrale de la noi.
De aici trag concluzia că oamenii nu sunt indiferenţi la ceea ce se petrece în ţara lor de origine. Îmbucurător, pe de o parte, dar trist, pe de alta. Trist pentru că tonul comentariilor este unul negativ. Nu sunt deloc puţini cei care ţin să menţioneze că se felicită pentru decizia de a pleca din România. Spun că preferă oricând înstrăinarea lipsurilor şi a nedreptăţilor de acasă şi se arată neîncrezători că pe aici se va schimba vreodată ceva în bine.
Umblând eu însumi prin lume şi văzând cum stau lucrurile prin câteva comunităţi româneşti, îndrăznesc să cred că sub scoarţa acestui pesimism se ascunde măcar un dram de speranţă. Chiar şi cei bine înşurubaţi în mediile occidentale îşi ţes, în taină, România lor, sperând că va veni vremea dacă nu să se întoarcă definitiv, măcar să-şi petreacă două, trei luni pe an acasă. Poate la pensie... Copiii lor, astăzi mici, se vor fi integrat de mult în societăţile aşezate din Vest şi este greu de crezut că vor mai fi simţind vreo atracţie faţă de ţara părinţilor lor. Dar, cine ştie...
Interesant şi tulburător, deopotrivă, este faptul că în afara graniţelor se urzesc proiecte pentru România (fie şi imaginare), în timp ce aici nimeni nu pare a mai fi dispus să mişte un deget. Resemnaţii rămaşi acasă nu prea au cunoştinţă de speranţa ascunsă a celor plecaţi. Româniile de dincolo nu se întâlnesc, deocamdată, cu România de aici, nici măcar în vis.
Dar ce s-ar întâmpla oare dacă toate acele Românii de dincolo s-ar uni, dacă acele speranţe risipite prin colţurile lumii ar fi strânse cu grijă de o mână de lideri responsabili? Azi e sâmbătă şi ne putem exersa în tihnă imaginaţia... Ştiu, e la fel de greu de crezut că se va întâmpla asta, ca ş
