Nu e un secret faptul că istoriografia care a abordat chestiuni tangente eclesiei a fost puternic ocultată în perioada 1948-1989.
Nu numai că au fost, în general, descurajate orice fel de cercetări pe această temă, ci au fost blocate şi recuperările sau reeditările operelor unor cercetători mai vechi. Nici chiar marele Iorga, oficial acceptat de regimul comunist (mai ales după adoptarea liniei naţionaliste de către ideologii lui Ceauşescu), nu a scăpat de „decupajul” cenzurii, care a oprit reeditarea critică a unor lucrări de referinţă ale savantului, cum ar fi Sate şi preoţi din Ardeal (1902) ori Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor (2 vol., 1908-1909). Pe de altă parte, profesorii de specialitate din învăţământul teologic superior, ca Mircea Păcurariu, şi-au văzut sintezele tipărite şi difuzate exclusiv pe circuitul închis (atunci) al cărţii bisericeşti.
Cel mai grav afectat de cenzură a fost însă tezaurul de cercetări istorice al şcolii teologice blăjene. Aceasta, evident, din cauza interzicerii, în 1948, a Bisericii Române Unite cu Roma şi a persecutării ierarhilor, preoţilor şi intelectualilor ei care au refuzat să abjure. Istorici eminenţi, ca Ştefan Manciulea sau Zenovie Pâclişanu, au fost împinşi de cenzura ideologică într-o nedreaptă uitare, chiar şi după micul dezgheţ ceauşist din anii ’65- ’71, când părea că începe să adie un vânt ceva mai proaspăt în istoriografia noastră. Capitole întregi din istoria politică şi culturală a României au lipsit, astfel, din conştiinţa publică şi din dezbaterea ştiinţifică şi, din păcate, efectele acestor absenţe se văd şi azi. E, de aceea, cu atât mai lăudabil efortul unor cercetători de a readuce în atenţie asemenea texte şi personalităţi îngropate în colbul arhivelor şi de a le reintroduce (măcar) în circuitul dezbaterii academice.
Unul dintre demersurile cele mai recente,
