De când am sosit în Nicaragua, pe toate gardurile, şi chiar şi pe asfalt, la intersecţii, văd scris cu vopsea numele unuia, Daniel. Când în sfârşit îmi aduc aminte să întreb ce-i cu el, aflu că Nicaragua e în an pre-electoral şi numele lăsat în dâre de pensulă cu vopsea roşie nu e al unui Daniel oarecare, ci al acelui Daniel, Ortega. Acelaşi Daniel Ortega de care auzeam la radio pe când eram în şcoala generală, şi despre care unii istorici spun că a confiscat ideologia liberală a revoluţiei lui Sandino tranformând-o în capital politic de stânga. Sursa: LIANA OPREASursa: LIANA OPREASursa: LIANA OPREASursa: LIANA OPREA

1 /.

Pensiunea Huember, la o stradă de biserică şi parcul central, unde mă reîntâlnisem cu Richard, e ţinută de o doamnă în vârstă, cu aspect străveziu, tresăriri rapace şi porniri tiranice sau mieroase, în funcţie de calitatea de client sau angajat a interlocutorului. Povesteşte tuturor celor care vor să asculte cum casa labirintică pe care a transformat-o în pensiune a adăpostit călători de vază, ba chiar şi pe preşedinte.

Într-o dimineaţă, în parc, mănânc o îngheţată la umbra unei statui. Pe lângă mine trece un grup de englezi supraponderali de vârsta a treia, îşi fac poze în faţa artezienei, vorbesc tare, se uită la socluri şi la copaci căutând indicii de obiective turistice. Spre norocul lor, un nicaraguan de aceeaşi vârstă, elegant îmbrăcat, le taie calea şi îi salută, în engleză. Urmează o conversaţie care îi lasă pe englezi recunoscători şi impresionaţi. Se despart făcând-şi cu mâna.

Cămaşă albă, pantaloni la dungă, mână subţire, creolă. Şorturi kaki, tricouri cu burtă peste care atârnă camerele foto, mâini albe, adipoase. Nicaraguanul se aşează lângă mine pe bordură, cu tot cu pantalonii lui negri, impecabili. Astfel aflu două lucruri despre el. Unul, că e candidat la preşedinţie pentru alegerile din 2011,