Editarea de către Ioan-Aurel Pop şi Sorin Şipoş a studiului despre unul dintre cele mai importante atestate ale organizării politice româneşti în finalul primei părţi a secolului al XIII-lea, sub titlul Silviu Dragomir şi dosarul Diplomei cavalerilor ioaniţi (Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2009, 210 p. + 8 planşe-facsimil), face dreptate spiritului critic din istoriografia română din vremea stalinismului. Cartea arată că, în pofida oprimării şi a pedepsirii istoricilor „burghezi“ cu ani grei de temniţă, nu toţi cei care făceau parte din acest segment al elitei intelectuale româneşti a vremii au cedat, plecîndu-şi capul. Dincolo de vicisitudinile pe care trebuia să le suporte, Silviu Dragomir şi-a regăsit prima pasiune, cea de medievist, ieşind de sub tutela cosmopolitismului comunist impus de sus în anii ’50 – ’60 pentru a se întoarce la problemele de mare interes naţional. S-ar putea crede că pasiunea şi atenţia cu care s-a aplecat asupra Diplomei cavalerilor ioaniţi (1247) erau un reflex de opoziţie la stalinism, survenit din partea celui care se definise prin opera anterioară ca partizan al valorilor revoluţiei burghezo-democrate de la 1848 din Transilvania şi ca explorator al prezenţelor româneşti medievale în Balcani. De fapt însă, nici vorbă de aşa ceva. S-ar putea spune că sosise momentul ca istoricul ce îndeplinise diverse roluri politice pînă la cea mai nouă schimbare de regim, care îi adusese pe comunişti în fruntea bucatelor, să înţeleagă faptul că, mai important decît să te pui în slujba cauzelor efemere, este să slujeşti, cu toată răspunderea, adevărul. Ceea ce i-a confiscat atenţia era întrebarea dacă ceea ce ştim despre români în secolul al XIII-lea este temeinic, dacă se poate pune o bază serioasă pe consemnările respective. De aceea, lectura la care a supus Diploma Ioanită rămîne fără egal. El a luat în considerare